De ce joacă România atât de slab

Am crezut că după amicalul cu Italia din toamnă că România este pe drumul cel bun în speranţa închegării unei echipe puternice şi unite care să rezolve în 2011 ecuaţia calificării la turneul final al C.E. din 2012 şi să urce România în clasamentul FIFA acolo unde ocupă un umilitor loc 58?
Din păcate a trebuit să vină acest turneu tradiţional din Cipru pe care l-am câştigat în trecut de foarte multe ori, pentru a reveni cu picioarele pe pământ şi a ne da seama că suntem departe de fotbalul adevărat care se joacă acum în lume. Analizele pe care le poate face orice microbist arată că selecţia a rămas subiectivă (exagerări constante pe axa Rapid-Braşov în convocări), că nu am încercat nici în amicale un alt sistem de joc (aproape toate marile echipe joacă 4-2-3-1 pentru a avea superioritate la mijlocul terenului), că mijlocaşii centrali nu au calitate (ce îndepărtate ni se par vremurile când naţionala avea conducători de joc gen Dobrin, Dumitru, Nunweiller VI, Balaci, Boloni, Mateuţ, Hagi, jucători de excepţie care printr-un dribling sau printr-o pasă englezească de 50-60 de metri destabilizau o întreagă echipă adversă).
Jucând constant cu doi mijlocaşi centrali defensivi este clar că echipa este gândită să se apere, să nu ia gol şi nicidecum să aibă posesie, să fie periculoasă, să atace. Aşteptam un corner, o lovitură liberă din preajma careului advers, un contraatac fericit pentru a spera şi noi ceva. Jocul la mica ciupeală practicat în ultimii doi ani s-a dovedit falimentar, Macedonia, Albania, Belarus, Ucraina, Cipru, echipe cu care altădată ne distram, ne-au adus cu picioarele pe pământ arătându-ne unde suntem şi ce am ajuns sub bagheta juniorului Lucescu.
Toata suflarea fotbalistica internă aşteaptă deznodământul meciului cu Bosnia de la sfârşitul lunii viitoare pentru a vedea dacă naţionala mai are sau nu şanse de calificare şi în caz de eşec (după cum jucam acum destul de posibil) reacţia federalilor.
Să fie Zenica un nou Kosice al fotbalului romanesc?

Dan SĂRARU