Povestea pestisorului de aur
Hai să vorbim despre ce? Despre fotbal, vreţi?! Bineînţeles că pentru aşa ceva trebuie şi acordul de la împărăţie! Cum cenzura e în floare, în privinţa asta, totul e posibil. Ţi se ia şi dreptul la opinie.
Hai să vorbim despre un campionat. Care? Despre cel care s-a dus. A fost odată (în „D”) un campionat extrem de încins. Cu răsturnări spectaculoase de poziţii în clasament, ce mai …o nebunie! Staţi aşa, că asta a fost doar în tur. Când apele erau învolburate, mă înţelegeţi, ca să pot să mă exprim aşa. Apoi, în retur, apele s-a retras. Brusc! N-au mai fost învolburate, astfel că uşor-uşor cine avea forţă tot făcea câte un pas mai mare, aşa. Ceilalţi, după tufe! Adică, stăteau la pândă, mă înţelegeţi. Acum, cine e mai tare: vânătorul sau pescarul? Fiind aproape de Olt, pescuitul, în cazul de faţă, s-a dovedit a fi benefic. Astfel că n-au stat mult pe gânduri (era să zic pe baltă) şi băieţii au prins peştele cel mare. Cel care le-a îndeplinit două dorinţe, ca să scape, că de (!), aşa e modern acum, în basm, nu se mai mulţumeşte lumea cu o dorinţă de îndeplinit, acum vrea două. Deocamdată, că nu se ştie.
Aşadar, prima dorinţă. Domnule peştişor, eu vreau să mă lăfăi în cursa asta. Şi, să ştii mata, domnule peşte de aur, că nu suport să stea cineva lângă mine. Adică, dacă s-ar putea, ăilalţi să ia distanţă. Bă, da’ nu în faţă, în spate! Sau, mai bine, să bată pasul pe loc, aşa ca la bătuta moldovinească. Acum, ce să facă peştişorul nostru?! Făcu aşa cum fusese rugat, ca să-şi salveze pielea (sau solzii). Şi pe când băieţii noştri luară elan aşa mare, ăilalţi bătură pasul pe loc. Ce atâtea supărări, ce atâtea contestaţii, astea nu se pune! A, mai aveţi curajul să protestaţi?! Ia, că vă liniştim noi. Tu iei o „vacanţă” de doi ani, că prea vorbeşti mult, şi l-ai „şifonat” pe un arbitru (care va să zică nu se face), iar tu, acesta de te revolţi aşa tare şi nu mai vrei să joci, stai şi tu un timp. Atâta cât durează Mondialul acesta din Germania. Acum, probleme mari cu omul şi familia lui. Zice muiere-sa, bă, ia, tu eşti suspendat, nu ai voie să te uiţi la meci!
Între timp, totul merge conform planului. Băieţii, pescari desăvârşiţi, iau avans, în timp ce ăilalţi, în semn de protest, bat pasul pe loc. Şi uite aşa se fac trei puncte avans, apoi, patru şi dintr-o dată nouă puncte. Gata, zic băieţii, ajunge. Că bate la ochi. Şi intră lumea în ceaţă. Ori, noi nicicum nu vrem ca întrecerea să intre de tot în ceaţă! Şi se termină. Toată lumea mulţumită şi cu lacrimi pe obraz. Peştişorul scăpă cu viaţă şi se întoarse în lumea lui, unde făcu o conferinţă de presă. Ca să spună ce greu e pe pământ. Şi cât de important e să percutezi (adică să reacţionezi – pozitiv – la dorinţele pământenilor). Acum, ce ziseră băieţii. Văzurăm noi cum stă treaba p’aici. Auzirăm de unul Brâncuşi. Ce-ar fi să-l vizităm chiar acolo, în patria lui. Zis şi făcut. Şi făcură aşa. Aşa ajunseră, cu mic cu mare în ţara asta a ăluia de scrijelea lemnul. Şi piatra, uneori. Dom’ne, aici mare dandana. Văzură băieţii că e groasă, că nu mai găsesc vreun alt peştişor (ştiţi, dorinţa e mare, dar şi putinţa trebuie să fie cam la fel), aşa că băieţii noştri (că, uitai să vă spui, veniră mai mulţi), se supărară, îşi luară jucăriile şi plecară. Nu înainte de a se tot lua la harţă cu unul în negru care cică îi tocară mărunt.
Povestea are şi un final. Păi, ar trebui, că de aia e poveste, nu?! Finalul e că băieţii iubiră atât de mult meleagurile lor natale, că hotărâră să nu le părăsească nici în ruptul capului. Aşa că se întoarseră acasă. Frumoasă poveste, nu-i aşa?! Acum, gata, deşteptarea!
