Legenda merge mai departe, povestea ramâne aceeasi, doar noi spectatorii …

DE TRISTEŢE ŞI DE-AL NAIBII
Legenda merge mai departe, povestea rămâne aceeaşi, doar noi spectatorii …
 
Nu e altceva decât o poveste, o poveste frumoasă.
Cupa Mondială nu e nimic mai mult. Iar când scriu despre ea trebuie să respect legile nescrise ale poveştilor din totdeauna.
Istoria Zeiţei este fabuloasă, cu eroi care te obligă să vorbeşti despre faptele lor în şoaptă sau poate în gura mare, dar niciodată pe la colţuri, având însă lacrimi pe obraz.
Pentru că s-au clădit emoţii, s-au distrus pasiuni, şi au renăscut iubiri.
Iubirile nu se uită dar, din nefericire, sunt deseori trădate.

Cupa Mondială e o viaţă comprimată în 32 de drapele, 64 de meciuri şi mai bine de o lună de nervi, emoţii, depresii, triumf ori decăderi.

Triumful nu poate fi decât unul singur, e suprem, total, e cel care îţi reface viaţa şi îţi oferă Zeiţa care, pentru măcar patru ani, e numai a ta.

Drumul până la mâna Zeiţei de Aur e lung şi începe cu 76 de ani în urmă, undeva în Uruguay când Europa s-a grăbit să urce la bordul lui ,,Conte Verde’’, pentru a saluta respectuos finala şi triumful sud-americanilor.

Tot timpul am trăit cu impresia că mai frumos fusese înainte. Recitind cărţile mondialelor simt mirosul fiecărei epoci.

Dar comparaţiile nu-şi au totuşi locul.

Fiecare epocă, fiecare mondial are un charm aparte.

În Germania am văzut ce greutate are aerul Berlinului, al Frankfurt-ului sau al Stuttgart-ului.

Cu bune sau rele, în memoria suporterilor şi al statisticienilor rămân numai învingătorii. Şi uite aşa patru ani de aici încolo se va vorbi despre campioana mondială, adică despre Italia.

Deşi faptul că singurului zeu coborât printre pământeni, Ronaldo, i-a fost interzis să mângâie zeiţa zbătându-se într-un dulce anonimat,  mă face să cred că o epocă a murit acum, la graniţa dintre secole.

Dar cum fiecare epoca are charm-ul ei…. ?  

Pana marţea viitoare să auzim numai de bine.