Râmnicu Vâlcea – zonă defavorizată

Manifest pentru dreptul la supravieţuire al unui oraş care nu trebuie lăsat să moară

În toţi anii ăştia care au trecut, am aşteptat să se întâmple ceva cu oraşul ăsta. Am crezut că va apărea un primar cu viziune, care să înţeleagă că Râmnicu Vâlcea are nevoie, în primul rând, de schimbare. Au apărut însă doar edili care s-au limitat la a se agăţa de proiectele cu finanţare europeană, multe dintre acestea nefiind însă generatoare de plusvaloare. Pe scurt, în ultimii 15 ani ne-am ales cu o arteră nouă (Bulevardul Dem Rădulescu) şi cu un pod (cel construit în prelungirea străzii Carol I). Iar mai recent, cu un pasaj peste calea ferată, aproape inutil, aşa cum până şi actuala conducere a primăriei recunoaşte. Acestea sunt marile proiecte de infrastructură ale oraşului. Cam puţin pentru atâta amar de vreme, nu credeţi?
În tot acest timp, economia Râmnicului a murit puţin câte puţin. Bazată aproape exclusiv pe Oltchim, această economie fragilă nu pare să fi dat cu adevărat fiori celor care au condus municipiul. Cu toţii s-au complăcut în a crede că Oltchim va fi ţinut în viaţă pentru totdeauna, pentru a susţine la rândul său economia locală. Ei bine, s-a terminat. Pentru combinat nu mai sunt soluţii, miile de oameni care câştigau un salariu acolo sunt acasă sau în străinătate, încercând să-şi refacă vieţile. S-a terminat, motorul acestui judeţ este aproape oprit, funcţionând doar de ochii lumii, până când se termină alegerile prezidenţiale.
Nu, Vâlcea nu moare pentru că moare Oltchim. Vâlcea moare pentru că nimeni nu a vrut să înţeleagă că într-o zi Oltchim va muri. Ani de zile, edilii acestui municipiu au avut şansa de a gândi o strategie capabilă să ofere alternative. În schimb, primarii noştri au făcut altceva: au accesat proiecte care au contat mai mult ca imagine decât ca utilitate. Iată, în curând vor începe reabilitările centrului oraşului şi parcului Zăvoi. Foarte bine, dar pentru cine se fac aceste lucruri? Câţi dintre noi ne vom bucura de modernizarea a două spaţii publice, în condiţiile în care totul în jur se usucă? Oamenii nu au locuri de muncă şi implicit nu au bani. Cumpără cea mai ieftină mâncare, se îmbracă de la second – hand – urile de care s-a umplut oraşul exact ca în urmă cu 15-20 de ani, nu îşi mai permit să bea un suc sau o bere în localuri, au renunţat de mult să mai plece în concedii. Pentru aceşti oameni era mai important să îşi poată găsi un loc de muncă decât să afle că zeci de milioane de euro, fie ele şi fonduri europene, sunt cheltuite pentru un Zăvoi mai răsărit. Chiar şi cei care au încă statutul de salariaţi câştigă, în proporţie covârşitoare, lefuri jenante, de câteva sute de lei, care de-abia ajung pentru întreţinere, lumină, gaz, telefon şi mâncare. Chiar şi cei care încă se descurcă financiar, gâfâie şi trăiesc în fiecare zi cu spectrul concedierii. Este un trai pe muchie de cuţit, cu venituri de cele mai multe ori aflate sub cheltuielile lunare. Şi da, mai sunt cei care fac eforturi incredibile să susţină firme, multe dintre ele firave, care în mod normal ar fi trebuit să urnească economia unui judeţ muribund. Ei bine, în Vâlcea este o performanţă în a ţine o firmă pe linia de plutire, pe zero. „Patronii” visează să nu aibă datorii, nicidecum să mai obţină şi profit. Puţini reuşesc, cei mai mulţi vor ceda în câteva luni sau în următorii doi – trei ani. Evident, nu vorbesc despre cele câteva sute de firme aparţinând unor şmecheri care fac afaceri aproape exclusiv cu statul şi care obţin profituri fabuloase indiferent de starea economică a unui judeţ. Sunt băieţii ăia care fac pe politicienii doar ca să-şi mărească averile. Dar nu despre ei este vorba aici. Peste 90% din populaţia judeţului are dificultăţi financiare, generate de veniturile prea mici, lipsa locurilor de muncă, lipsa perspectivelor. Pentru 90% dintre cetăţenii Vâlcii, nimeni nu are soluţii. Asta nu înseamnă că un edil adevărat, interesat de soarta oraşului pe care-l conduce, nu poate face nimic. Din contră, dacă un asemenea om ar avea şansa de a ajunge să conducă oraşul, în câţiva ani totul s-ar putea schimba. Condiţia primară ar fi ca acel om, împreună cu echipa sa, să se abţină de la a fura timp de câţiva ani. Nici măcar un leu, nici măcar o şpagă, nici măcar un contract aranjat. Timp de 5 – 10 ani, cu un management corect, cu proiecte orientate strict către dezvoltarea oraşului, cu o strategie inteligentă, lucrurile ar lua o turnură complet diferită. Îi garantez celui care va dori să readucă la viaţă Râmnicul că va reuşi dacă îşi va dori cu adevărat să o facă.
Râmnicu Vâlcea, final de 2014. Oltchim funcţionează cu o mie de oameni în loc de cinci mii, în curând singurii oameni pe care-i vom mai vedea în zona combinatului vor fi paznicii de fier vechi. CET Govora de-abia mai respiră, prinsă într-un compromis pervers. Dacă livrează în continuare pe datorie abur către Oltchim, moare, dacă nu o mai face, moare. Uzinele Sodice Govora funcţionează cu o mie de oameni iar patronii polonezi visează să le facă rentabile cu mult mai puţini. Cele trei societăţi mai sus pomenite erau odată cei mai mari angajatori ai oraşului. Indicele şomajului din Râmnic demonstrează că s-a terminat, că platforma industrială Râureni nu mai reprezintă garanţia unei economii locale capabilă să supravieţuiască.
Acesta este contextul la zi. Ne place sau nu, suntem în groapă. În aceste condiţii, singura şansă de supravieţuire o reprezintă adoptarea unor măsuri extreme, care sună rău, dar care pot salva oraşul şi judeţul. În primul rând, autorităţile trebuie să facă tot posibilul pentru a declara municipiul Râmnicu Vâlcea zonă defavorizată. Nu este importantă titulatura, ci ceea ce poţi face cu ajutorul acesteia. Ştie cineva că Vâlcea este unul dintre puţinele judeţe din ţară care nu au solicitat declararea de zone defavorizate? Cu alte cuvinte, suntem pe ultimele locuri în ţară la nivel de trai însă suntem prea fuduli să recunoaştem asta. Beneficiile ar fi evidente: firmele ar fi scutite de impozitul pe profit, de TVA pentru materiile prime şi utilajele importate, terenurile destinate investiţiilor ar fi scutite de taxe etc. Practic, forţând puţin lucrurile, Râmnicul s-ar putea transforma într-un paradis fiscal pentru o perioadă de 5 – 10 ani. Timp suficient pentru ca investitorii să se orienteze către oraş, să-şi mute aici spaţiile de producţie. Autorităţile nu ar trebui să vegheze decât să nu se repete scenariul din alte zone defavorizate din ţară, unde aşa – zişii investitori şi-au mutat doar sediile sociale, pentru a beneficia de scutirile de impozit, nu şi producţia. Primăria Râmnicului va trebui să facă tot posibilul pentru a găsi terenuri şi a le pune la dispoziţia investitorilor serioşi, care, în schimb, vor garanta crearea şi păstrarea de locuri de muncă. Mai exact, noi vă oferim teren, scutiri de taxe şi impozite, sprijin total şi transparenţă maximă, voi angajaţi un anumit număr de persoane.
Pentru a deveni zonă defavorizată, Râmnicul trebuie să îndeplinească cel puţin una din următoarele condiţii: să aibă structuri productive monoindustriale, care, în activitatea zonei, mobilizează mai mult de 50% din populaţia salariată; să fie zonă minieră unde personalul a fost disponibilizat, în proporţie de peste 25%, prin concedieri colective (nu este cazul); s-au efectuat concedieri colective în urma lichidării, restructurării sau privatizării unor agenţi economici, care au afectat mai mult de 25% din numărul angajaţilor cu domiciliul în zona respectivă; rata şomajului depăşeşte cu 30% media existentă la nivel naţional; sunt zone izolate, lipsite de mijloace de comunicaţii şi infrastructura este slab dezvoltată (nu este cazul). O analiză succintă a economiei locale ne-ar îndreptăţi să credem că Râmnicul s-ar putea încadra în cel puţin una dintre condiţiile enumerate mai sus. Chiar dacă sună cinic, ar trebui să ne dorim ca oraşul nostru să aibă şansa de a beneficia de avantajele generate de declararea ca zonă defavorizată. Iar acestea, după cum veţi vedea mai jos, nu sunt deloc puţine.
O arie geografică poate fi declarată zonă defavorizată pentru o perioadă de cel puţin 3 ani, dar nu mai mult de 10 ani, cu posibilitatea de prelungire. Societăţile comerciale cu capital majoritar privat, persoane juridice române, precum şi întreprinzătorii particulari sau asociaţiile familiale, autorizate conform Decretului -Lege nr. 54/1990 privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice pe baza liberei iniţiative, care îşi au sediul şi îşi desfăşoară activitatea în zona defavorizată, beneficiază pentru investiţiile nou-create de următoarele facilităţi: scutirea de la plata taxelor vamale şi a taxei pe valoarea adăugată pentru maşinile, utilajele, instalaţiile, echipamentele, mijloacele de transport, alte bunuri amortizabile, care se importă în vederea efectuării de investiţii în zonă; TVA pentru maşinile, utilajele, instalaţiile, echipamentele, mijloacele de transport, alte bunuri amortizabile, produse în ţară, în vederea efectuării şi derulării de investiţii în zonă; restituirea taxelor vamale pentru materiile prime, piesele de schimb şi/sau componentele importate necesare realizării producţiei proprii în zonă;
scutirea de la plata impozitului pe profit pe durata de existenţă a zonei defavorizate; scutirea de la plata taxelor percepute pentru modificarea destinaţiei sau scoaterea din circuitul agricol a unor terenuri destinate realizării investiţiei;
acordarea, cu prioritate, din Fondul special de dezvoltare aflat la dispoziţia Guvernului a unor sume pentru stimularea activităţii de export al produselor finite şi/sau al serviciilor industriale, după caz; garantarea creditelor externe, în limita unui plafon anual stabilit de Ministerul Finanţelor; finanţarea unor programe speciale, aprobate prin hotărâre a Guvernului; finanţarea proiectelor de investiţii ale societăţilor comerciale prin co-participarea statului la capitalul social.
Beneficiile menţionate sunt suficiente pentru a înţelege cât ar avea de câştigat acest oraş numai prin adoptarea unui astfel de statut, care poate sună ruşinos, însă, folosit aşa cum trebuie, va fi cu siguranţă salvator. Nu spun că este singurul scenariu în care Râmnicul ar putea ieşi din situaţia extrem de gravă în care se află. Este doar un apel la conştientizarea autorităţilor locale că aşa nu se mai poate. Este, dacă vreţi, un manifest pentru dreptul la supravieţuire al unui oraş care nu merită să moară. (C.L.)