ECHIPELE NAŢIONALE, PE TEREN

ISTORIA EUROPENELOR

În 17 februarie 1957, ziaristul francez Henry Delaunay, de la cotidianul parizian „L’Equipe”, a avut o iniţiativă ce s-a dovedit fructuoasă: o confruntare a echipelor naţionale de fotbal afiliate la UEFA. Competiţia s-a numit initial „Cupa Naţiunilor Europei – Henry Delaunay” şi primul turneu final a avut loc, cum era normal, în Franţa, în 1960. Fazele preliminare s-au desfăşurat în 1958 şi 1959, cu participarea a 17 naţionale.

URSS, câştigătoarea primei ediţii care a avut loc în Franţa

Echipa României a dispus pe teren propriu cu 3-0 de Turcia (au înscris: Oaidă, Gheorghe Constantin şi Dinulescu) şi a pierdut la Istanbul cu 2-0. A urmat dubla manşă cu echipa Cehoslovaciei, care ne-a învins de două ori, cu 2-0 la Bucureşti şi cu 3-0 la Bratislava. Din naţionala noastră au făcut parte, printre alţii, Emerich Jenei, Viorel Mateianu, Emanoil Haşoti, Ion Nunweiller, Nicolae Tătaru, Gheorghe Cacoveanu.
Turneul final a constat în două semifinale (URSS – Cehoslovacia 3-0 şi Iugoslavia – Franţa 5-4), o finală mică (Cehoslovacia – Franţa 2-0) şi o finală mare (URSS – Iugoslavia 2-1, cu Metreveli şi Ponedelnik, respectiv Galici, ca marcatori). De remarcat că unul dintre artizanii victoriei sovietice a fost celebrul portar Lev Iaşin.

Spania a organizat şi a câştigat al doilea turneu final din istorie

După patru ani, la ediţia a doua, au participat 29 de echipe la preliminarii. Naţionala României a întîlnit, în faza de început, echipa Spaniei. În meciul tur, disputat pe „Santiago Bernabeu”, am suferit o înfrângere usturătoare, cu 6-0, rezultat ce a dus la demiterea antrenorului Constantin Teaşcă. Sub conducerea lui Gheorghe Popescu, ne-am luat revanşa la Bucureşti, învingând cu 3-1 (Tătaru, Manolache şi Constantin), dar nu îndeajuns pentru calificare. Printre cei 11 din echipa noastră s-au aflat portarul Ion Voinescu, fundaşii Popa, Ion Nunweiller, Ivan, mijlocaşii Petru şi Koszka, atacanţii Pârcălab, Constantin şi Nicolae Tătaru.
La turneul final din 1964, disputat în Spania, semifinalele au pus faţă în faţă Spania cu Ungaria (2-1) şi URSS cu Danemarca (3-0). Pentru locul al treilea: Ungaria – Danemarca 3-1. Într-o finală disputată în faţa a 105.000 de spectatori: Spania – URSS 2-1, cu golul decisiv înscris de Marcellino, în minutul 84 al meciului.

Italia a ajuns în finala din 1968 în urma unei trageri la sorţi!

Pentru ce-a de-a treia editie, cea din 1968, s-a renunţat la denumirea „Henry Delaunay” şi s-a optat pentru titulatura „Campionatul European”. Fiind înscrise peste 30 de echipe, s-a început cu grupe preliminare. Echipa României a făcut parte din Grupa a 6-a, înregistrând rezultate contradictorii: 1-3 (Dobrin) şi 0-1 cu Italia, 7-0 (Lucescu, Martinovici, Emil Dumitru – 3 şi Ion Ionescu – 2) şi 5-1 (M. Dridea – 2, Lucescu şi Frăţilă – 2) cu Cipru,    4-2 (M. Dridea şi Frăţilă – 3) şi 1-7 (!!!) (Dobrin) cu Elveţia! În naţionala noastră au apărut nume noi, precum Răducanu, Lupescu, Mocanu, Naftanailă, Gergely, Radu Nunweiller şi Dobrin.
Italienii au mers mai departe din grupa noastră şi au devenit chiar campionii Europei. Semifinalele, disputate în Italia: Iugoslavia – Anglia 1-0 (gol Dzagic, în minutul 86!) şi Italia – URSS 0-0 (după cele 120 de minute jucate). Arbitrul Kurt Tschenscher a fost nevoit să dea cu banul pentru a stabili cine merge mai departe (!!!), iar italienii au avut mai mult noroc. Meciul pentru bronz: Anglia – URSS 2-0 (Bobby Charlton şi Hurst). Pentru titlu: Italia –  Iugoslavia 1-1 (Domenghini şi Dzagic). Finala s-a rejucat, italienii câştigând după două zile, pe Stadio Olimpico din Roma, cu 2-0 (Riva şi Anastasi).
(Va urma)

• Iulian VERNESCU