Karate-ul, prin excelenta, e un mod de viata

Fostul campion european de karate, Mihai Ioniţă, crede că, deşi e un sport dur,

Karate-ul, prin excelenţă, e un mod de viaţă
 
A fost vicecampion european în 1995 în Belgia, doi ani mai târziu câştigând titlul  european, în Italia. Are 18 titluri de campion naţional la diferite stiluri, atât la individual cât şi la echipe. Din 1990 face sport de performanţă. Este profesor de educaţie fizică şi sport, absolvent al facultăţii de profil de la Bacău. Este Maestru Emerit al Sportului din 2002. Mihai Ioniţă, căci despre el este vorba, a deschis de ceva vreme un club privat de karate în Rm. Vâlcea: Ioniţă Sport Center.
 

* Domnule profesor Mihai Ioniţă, spuneţi-ne cum a apărut pasiunea pentru karate?

– Era perioada aceea în care la mare căutare, în vogă, cum se spune, erau filmele cu Bruce Lee. Urmărind acele filme am simţit şi eu plăcerea de a practica acest sport, iar mai târziu am vrut să transmit, să arăt copiilor, tinerilor, acumulările mele în karate.

* Cum aţi început să practicaţi karate-ul?

– În 1986 cu domnul Dorin Caşmir, însă vreau să vă spun că am ajuns acolo în urma unei selecţii. Cu timpul s-a schimbat modul de promovare a Artelor Marţiale. Prin ’90 sălile de karate erau arhipline, acum ca antrenor trebuie să lupţi ca să încropeşti o clasă unde se predă karate. 

* Există o metodologie etalon de predare în karate?

– Nu. Metodologia de predare în karate diferă de la un copil la altul. Aici intervine priceperea antrenorului care trebuie să adapteze modul de predare a acestor arte marţiale de la un copil la altul.

* Se zice că, totuşi, acest sport e unul extrem de dur. Aşa este?

– Nu-i adevărat. Trebuie să spun că această artă marţială, karate, la nivelul copiilor şi chiar al seniorilor, nu este deloc dură. Vorbim aici de sportul de performanţă. Dar ca artă marţială în sine, aceasta poate fi dură. Însă, prin antrenamentul respectiv, practicantul unui asemenea sport îşi dă seama şi încearcă tot timpul să se întreacă cu el însuşi.

* Când aţi înfiinţat clubul pe care îl conduceţi?

– În 2002, când m-am retras din activitatea competiţională de mare performanţă. La început am avut circa 30 de copii. Dar ştiţi cum e, ca de obicei în sport, mulţi vin, puţin rămân. Sita cerne şi cei ce realizează că nu pot ţine pasul şi nu pot realiza cerinţele stabilite, renunţă. De altfel, cred că acest sport, prin excelenţă, e un mod de viaţă. Dacă ai intrat în horă, cum se spune, trebuie să rezişti, să încerci să te perfecţionezi zi de zi, altfel nu rezişti şi capotezi.

* Cât de importantă este competiţia, întrecerea sportivă propriu-zisă, pentru un karateka?

– Este foarte importantă. Pentru că ea, competiţia, este o etapă în pregătirea fiecărui sportiv. Dacă nu intră în competiţie cu altcineva, un karateka nu-şi dă seama de valoarea lui.

* Ce e mai greu să antrenezi: fete sau băieţi?

– Fetele prind mai repede ca băieţii. Dintr-un anumit punct de vedere, însă, e mai greu de lucrat cu fetele. Pentru că ele sunt mai docile. E adevărat că e un sport mai dur, mai bărbătesc oarecum. Şi o fată trebuie să înveţe să facă faţă unor astfel de reguli. Interesant e că, din ceea ce văd, nu doar la nivelul oraşului nostru, pentru că mai am prieteni şi în alte oraşe şi mai discutăm, deci e interesant faptul că în ultima vreme fetele intră din ce în ce mai des în sălile unde se predă karate.