Cu chiloţii în vine pentru încă un bis

Cu cât încearcă să pară mai calm, mai echilibrat, Emilian Frâncu dovedeşte că spectrul eşecului îl bântuie în fiecare secundă care-l mai desparte de data de 27 septembrie, când liberalii vâlceni îşi vor alege noul lider. Departe de a fi modelul politicianului moderat, senatorul PNL apelează, în disperare de cauză, la masca echilibrului. De câteva luni, Frâncu face eforturi supraomeneşti să-şi oprească declinul. Trece rapid de la o stare la alta, încearcă să-şi reprime pornirile, îşi inhibă cu greu furia şi frustrarea. Conştient că i-a îndepărtat prin comportamentul său pe cei care deunăzi îi dădeau credit, actualul preşedinte apelează la metode disperate. Îşi temperează discursul, are grijă să nu mai gesticuleze excesiv, zâmbeşte forţat, îşi înghite vorbele de ocară la adresa jurnaliştilor incomozi. Toate manifestările sale publice sunt marcate de autocontrol, doar-doar va reuşi să mai recupereze ceva.

Din păcate, actorul politic Emilian Frâncu nu mai smulge sălii pe jumătate goală decât zâmbete de compătimire. Aplauzele, care-i gâdilau odinioară timpanul, s-au transformat într-un murmur dezaprobator. Oricâte piruete ar face, nimeni nu mai este dispus să-i ceară bisuri. Vechile trucuri plictisesc, glumiţele sunt acum doar parodii ieftine, monologurile bune de manipulat prostimea în urmă cu câţiva ani trezesc numai căscaturi. Nici măcar implantul de echilibru nu a avut succesul scontat. Zâmbetul lipit la cabina de machiaj se desprinde în timpul spectacolului şi atârnă trist de mustaţa îmbibată de transpiraţie. Nasul roşu de clovn nu-i mai amuză nici măcar pe copiii simpatizanţilor, fardul aplicat excesiv pe pomeţi ascunde cu greu grimasele unui actor care şi-a epuizat tot talentul. Din vechiul personaj nu a mai rămas decât o carcasă goală, vopsită la repezeală în toate culorile curcubeului. Acum, Emilian Frâncu nu mai este nici acel tip impulsiv şi nici acel ins calm, echilibrat în care ar vrea să se reîncarneze. Este doar un actor bătrân, care îşi uită replicile şi care şi-ar da jos chiloţii pe scenă pentru încă un bis.

Ori de câte ori îl critic pe Emilian Frâncu, mă încearcă o strângere de inimă. Omul ăsta este atât de trist în tentativa sa de a-şi păstra scaunul, încât nu ai cum să nu-l compătimeşti. A uitat să se bucure de viaţă, şi-a abandonat principiile şi crezurile doar de dragul puterii. Obsedat de control, blocat într-un permanent război cu sine însuşi, acest personaj a pierdut din vedere esenţialul. A uitat de prietenii săi, de colegi, de cei care cândva l-au ajutat. Prea ocupat să ţină cu dinţii de funcţia de preşedinte, s-a văzut dintr-o dată singur. Din acelaşi motiv este demn de compătimire, dar şi de dispreţ. De aceea, Emilian Frâncu are nevoie de o pauză. Câţiva ani, în care să mediteze asupra evoluţiei sau involuţiei sale din ultimii ani, l-ar face, poate, mai înţelept. Ar înţelege, poate, că nu este suficient să fii preşedinte ca să fii şi lider.

Asemenea tuturor celor care au luat-o razna din cauza puterii nemăsurate deţinute într-o anumită perioadă, şi Emilian Frâncu a pierdut contactul cu realitatea. Operaţiile „estetice” din ultima perioadă, schimbările bruşte de ritm, presiunea pusă pe primarii şi liderii liberali din teritoriu, apelarea la metode neortodoxe în tentativa sa de a rămâne preşedinte, l-au transformat într-un monstru politic. Oamenii din jurul său fac un pas înapoi, pentru că nu mai ştiu ce să creadă despre cel care le cere insistent, când răstit, când duios, încă un vot. Cei care până acum ceva timp îi mai acordau o urmă de credit, îl tratează acum ca pe un bolnav. Îl mint că este roşu în obraji, îl sfătuiesc să nu facă prea mult efort pentru a nu păţi necazul de acum patru ani, îi liniştesc gândurile sinucigaşe. Asta simt pentru Emilian Frâncu acei puţini liberali care au crezut în el: un amestec de teamă, milă şi dispreţ. Pentru că au de-a face cu om politic bolnav, aflat în metastază, imun, din păcate, şi la injecţiile cu morfină.
Octavian HERŢA