Cum ne creştem copiii, aşa îi avem…

Scrisoarea săptămânii

Putem spune că toată suflarea fotbalistică a judeţului doreşte promovarea echipei CSM Rm. Vâlcea în Liga I. Dacă acest lucru nu se va înfăptui, este numai din „vina” preşedintelui clubului, Alin Trandafir, şi a primarului Mircia Gutău – care au nimerit pe un teritoriu atât de corupt, încât la sfârşitul campionatului vor realiza că o promovare se poate realiza în alte condiţii decât pe teren. Cu bunul simţ care îl caracterizează, domnul Trandafir a dorit ca echipa vâlceană să joace toate meciurile într-un spirit de fairplay, să nu avem în cazul unei promovări forţate, o comportare mediocră, ca a multor echipe care încă din primul an au retrogradat. Probabil că dacă cei de la DNA interveneau mai din timp, echipa vâlceană promova fără probleme.

Se ştie că înainte de intervenţia celor de la DNA, care i-a mai speriat puţin pe aceşti trişori ai fotbalului românesc, exista o obligativitate a celor care doreau promovarea: să aibă în fruntea clubului un preşedinte „descurcăreţ” – gen Pădureanu, un antrenor ascultător, surd, mut şi care pune botul – cum spun fotbaliştii – precum Florin Marin, poate un fost arbitru, şi bineînţeles jucători care păcălesc fotbalul, în funcţie de interese.
Toate aceste lucruri nu s-au regăsit în curtea clubului vâlcean, iar conducătorii trebuie felicitaţi în acest sens, căci dacă s-ar reuşi promovarea, meritele ar fi cu atât mai mari.
Poate ca niciodată, fotbalul vâlcean este pe un drum bun, investiţiile la baza sportivă au fost numeroase, avem un primar care iubeşte sportul – în general, şi un antrenor tânăr –profesionist, care are o relaţie specială cu jucătorii.
Anul acesta ne vom bucura cel puţin la nivelul copiilor şi juniorilor, unde CSM a reuşit să se califice cu ambele grupe de republicani la turneul semifinal. Un merit deosebit îl au antrenorii, precum şi şeful centrului de copii şi juniori, Gabi Mangalagiu, care tace şi face. Poate nu ne bucurăm aşa cum ar trebui, dar aceşti copii merită felicitările noastre, fiind într-o serie în care echipele minereşti se susţineau una pe cealaltă.  
Avem aşadar surpriza plăcută să constatăm că avem copii talentaţi, care au început să dea chiar probe la anumite echipe şi antrenorul să fie – culmea – supărat că îndrăznesc să viseze să ajungă undeva mai sus. Trebuie să le dăm posibilitatea copiilor să vadă cam cu ce se „mănâncă” fotbalul adevărat, să-şi demonstreze calităţile de fotbalişti. În astfel de încercări, ei trebuie să fie lăudaţi, impulsionaţi, nu descurajaţi şi jigniţi.
Alin Trandafir a dat dovadă de înţelepciune şi le-a făcut contracte tuturor juniorilor valoroşi. Unii nu au înţeles mesajul, păcăleau fotbalul şi bineînţeles au sfârşit prin a fi daţi afară. Alţii s-au transferat în altă parte, în condiţii avantajoase atât pentru jucători, cât şi pentru club. Condiţiile superioare ale altor cluburi, înfiinţarea acestor academii de fotbal, cu condiţii net superioare, fac ca aceste transferuri să fie de nestăvilit.
Ar fi bine să-i ţinem, dar ştim că pentru un juniori cea mai dificilă vârstă este între 15 şi 16 ani, când trebuie să-i asiguri masă, cazare, şcolarizare gratuită, iar clubul vâlcean nu este încă pregătit în acest sens. Nu toate lucrurile sunt roz la clubul vâlcean, dar cu mici îmbunătăţiri ne putem situa acolo sus: promovarea mai cu curaj a unor juniori vâlceni, susţinerea şi stabilirea unui buget separat pentru copii şi juniori, salarizare decentă pentru antrenori, antrenamente gratuite şi echipamente de prezentare, specifice unui club serios şi cu pretenţii. Să trimitem aceste două grupe de juniori la turneul semifinal, aşa cum o să mai vină majoritatea echipelor – echipaţi în treninguri de prezentare, cu genţi şi şepci inscripţionate cu însemnele clubului. Este în joc imaginea noastră! Şi cât de importante sunt aceste mici detalii – ca impact – asupra copiilor.
P.S.: Există o categorie de antrenori: Ciulei, Bugheanu, Popescu, Zguroiu, Dincă, Ciofîcă, care au avut şi au o legătură specială cu copiii. Chiar dacă pe unii nu îi mai interesează, le dau sfaturi, le sunt ca un adevărat tată. Munca de antrenor, mai ales la nivelul copiilor şi juniorilor, presupune a avea şi această dublă calitate, antrenor-„părinte”. De câte ori au posibilitatea îşi laudă proprii elevi ca şi cum ar fi copiii lor. Nu este de mirare când jucătorii pregătiţi de aceşti antrenori reuşesc să joace cu succes la cluburi puternice din ţară şi nu numai (exemplul cel mai bun: Sergiu Radu – în Germania).
Dănuţ OMEAG