”Ani şi ani de muncă grea pentru a face oamenii să înţeleagă importanţa sportului şi a relaţiilor într-o echipă se estompează într-o secundă. VOUĂ VĂ PASĂ?”

S-a împlinit, de curând, un an de când omenirea se confruntă cu o pandemie care a dat vieţile tuturor peste cap. Unii au trecut mai uşor peste această perioadă, s-au adaptat din mers, alţii încă mai caută soluţii pentru a reveni pe linia de plutire. În România, unul dintre sectoarele grav afectate a fost sportul. A fost lovită din plin temelia acestuia, baza de formare. Fotbalul este una dintre ramurile pentru care s-au găsit prea puţine soluţii. Se joacă, în anumite condiţiţii, la nivel profesionist, dar nu şi la copii şi juniori, la amatori. Cei implicaţi direct în fenomen cunosc cel mai bine problemele actuale şi ştiu ce repercusiuni vor avea aceste 12 luni de pauză. Printre cei care au tras un semnal de alarmă asupra situaţiei în care se regăseşte fotbalul juvenil se află şi vâlceanul Adrian Dulcea, antrenor de copii şi juniori, care în prezent se ocupă de pregătirea echipei de Liga a III-a Unirea Bascov (Argeş). Dulcea a postat un mesaj-manifest pe o reţea de socializare, încercând să atragă atenţia autorităţilor asupra situaţiei grele a fotbalului la nivel juvenil şi nu numai:

”VOUĂ VĂ PASĂ? I-am văzut pe băieţii pe care îi antrenez oprindu-se şi pierzând motivaţia, răsfăţându-se în lene fără să îşi dorească nimic mai mult decât să petreacă timp dormind sau urmărind un joc video. Băieţii de 15 ani care au fost întotdeauna prezenţi la antrenamente înainte de pandemie, renunţă acum la sport pentru că nu mai au obiective, băieţii care ar dori să participe la antrenamentele de după-amiază, dar care nu pot face acest lucru, deoarece lecţiile de la şcoală au fost mutate în acelaşi timp online. Lor li s-a refuzat posibilitatea de a socializa cu prietenii şi colegii de clasă înainte de a închide şcoala şi acum li se refuză singurul mod prin care îşi pot dezvălui frustrarea într-un mod controlat şi constructiv. Îşi petrec zilele în interior (pentru că, să recunoaştem, copiii cu vârsta cuprinsă între 10 şi 15 ani nu merg să alerge dacă trebuie să o facă individual), stând în faţa computerului sau întinşi pe pat.

Am trăit pentru sport toata viata mea şi am luptat întotdeauna cu stilul de viaţă sedentar al tinerilor şi cu dispersia în mediul şcolar şi sportiv. Ştiţi cât de greu este acum să-ţi vezi copiii renunţând fără să poţi face nimic din cauza unor restricţii cel putin hilare? Ani şi ani de muncă grea pentru a face oamenii să înţeleagă importanţa sportului şi a relaţiilor într-o echipă se estompează într-o secundă. Cum te pot convinge să nu renunţi dacă nu mai vrei să faci sport, fără să-ţi pot oferi speranţă în schimb, obiective viitoare precum meciuri sau turnee, fără antrenamente şi fără ca prietenii tăi să te aştepte pe teren ?

Dar, mai presus de toate, ce îi spui unui copil de 15 ani când întreabă de ce prietenul său din clasă se poate antrena ca până acum, doar pentru că este înscris într-un campionat de interes naţional pentru un alt sport, în timp ce el nu este? Există sportivi din categoria A şi categoria Z? De ce un băiat care a ales un sport nerecunoscut sau e prea mic pentru a se înscrie într-o categorie de interes naţional nu are aceleaşi drepturi de a practica sport ca şi cei care pot continua să se antreneze ca până acum?

Mă tem că, odată ce pandemia a fost depăşită şi normalizată, daunele provocate copiilor şi tinerilor vor continua câţiva ani. Şi nimeni nu vorbeşte despre asta, de parcă problemele unei întregi generaţii nu ar fi fost suficient de importante”