Distanţa dintre dragoste şi ură

După tragedia de pe Heysel, din mai 1985, când 42 de suporteri veniţi să-şi susţină echipa favorită şi-au găsit moartea, iar alţi 400 au fost răniţi, violenţa din sport a devenit un subiect de presă pe cât de banal pe atât de tulburător. Banal pentru că se întâmplă aproape zilnic, tulburător fiindcă aruncă o lumină dintre cele mai crude asupra naturii umane. Nici sportul românesc nu a dus lipsa de manifestări de violenţă, dar ele au fost comparate cu epidemiile de ciumă, mai rare şi mai timide. Explicaţia cea mai simplă ar fi că românul nu prea sare des calul şi, în general, ştie să se oprească la timp.

S-a mai devastat un vagon de tren, câte un autocar a mai plecat de la stadion cu geamurile sparte, însă toate aceste întâmplări regretabile n-au avut nici amploarea, nici urmările din alte ţări, unde balonul rotund a provocat şi provoacă în continuare drame şi, de ce nu, adevărate războaie de stradă. Pe cât de pătimaşi suporterii noştri cei mai turbulenţi, n-au fost decât ucenici neîndemânatici pe lângă membrii bandelor de huligani organizate şi dezlănţuite care au îndoliat fotbalul englez, olandez şi cu câteva zile în urmă pe cel italian, punând în dificultate tradiţiile şi autorităţile.

Am fost martor cu ani în urmă la un meci de coşmar dintre Universitatea Craiova şi Sportul Studenţesc, cînd străzile din jurul stadionului ,,Ion Oblemenco’’ s-au transformat în teatru de operaţiuni. Am văzut şi simţit lacrimogene şi furtune de apă aduse tocmai spre ai potoli pe temperamentalii olteni.  S-au devastat maşini, au fost sparte magazine, iar pietrele parcă curgeau din cer. Într-un cuvânt, nebunia se aşezase pe străzile Craiovei. Au urmat apoi alte violenţe la Poli – UTA, Farul – Dinamo, şi iar la un meci al Craiovei disputat la Caracal, dar totul părea că se va linişti. Încă o dată s-a dovedit că m-am înşelat.
Ceea ce am văzut la meciul dintre Rapid şi Steaua disputat în Giuleşti a întrecut orice fel de închipuire. Nu bănuiam că poţi fi pus la zid de o gaşcă de mardeiaşi de cartier, pentru care singurul ţel în viaţă este dorinţa de a face rău. Şi au facut. Au distrus speranţele unei echipe de a accede la titlu şi nu în ultimul rând au distrus spectacolul. Totdeauna, fără scuze, violenţa are, şi când e vorba de sport, o explicaţie nu neapărat socială. Dacă n-o sesizăm la timp, vom umbla mereu la efecte şi niciodată la cauze. Iar mai devreme s-au mai târziu, focul se va aprinde iar.
Teo Prisăcaru