Carnavalul nu va mai avea loc
Înaintea ultimului nostru meci de Liga Campionilor, cel cu Gyor, mă simt cumva împăcat. Am bătut şi am fost egali cu echipe fără nume şi renume, demonstrând că „suntem în stare de asta”. Cu rusoaicele şi unguroaicele avusesem întotdeauna probleme, tocmai pentru că erau din zonă, tocmai pentru că de fiecare dată ne-am crezut mai ceva decât ele, fără să avem motive certe, altele decât nevoia noastră de a fi consideraţi (şi nu numai în handbal) măcar aici în zonă, primii. Dar cu Nurnberg…
Îmi pare rău că nu am picat în grupă cu Hypo, Zvezda, Slagelse, Viborg, căci acestea fac parte din categoria de lux în faţa cărora ne mobilizăm, ne ambiţionăm, ne dăm toată silinţa. Dar nimic nou, mulţi au gândit şi gândesc asemeni mie, ajutaţi şi de frecvenţa cu care se ,,repeta fenomenul”. Când cineva te învinge, te părăseşte, te umileşte, te scoate din circuit (adăugaţi ce verbe credeţi că se mai potrivesc) vrei măcar să ai satisfacţia că acela nu este un fitecine, un oarecare de trei parale. Măcar să ştii că reprezintă ceva, că e un învingător de profesie şi nu de circumstanţă.
Aşa suporţi mai uşor trădarea, abandonul, umilinţa decât de la un umil fără şanse, a cărei unica bucurie de a învinge ai fost tu. Mă trezesc acum ţinând pumnii nemţoaicelor, cum face orice tip care e în stare să-i dea pe şest o tavă cu jăratec gloabei care este gata să o calce în picioare, ca să se poată minţi că a strivit-o un pur sânge de galop.
Teo Prisăcaru
