Vorbeste lumea, vorbeste
Zile de fior şi râs se numeau pe vremuri filmuleţele acelea alergate prin toate grădinile de vară, montajele acelea frenetice din toate comediile americane clasice, cu Stan şi Bran, cu Malec, cu fraţii Marx, cu nemuritorul Charlot. Nu mai avem grădini de vară, nu mai avem nici săli de cinema, dar în schimb avem fotbal, iar fotbalul românesc a născut figuri pitoreşti. Mi-a rămas luna asta de noiembrie, în care tot aşa am ţinut-o, conform titlului nemuritor, într-un fior şi o veselie de nedescris, gâdilaţi la tălpi de tăciunii incandescenţi şi biciuiţi de aplauzele ironice ale adversarilor. Pare o lună de un comic dus până la cruzime şi de o groază plină de extaz.
Recunosc faptul ca nu mai am răbdare să urmăresc asemenea filmuleţe, dar trăiesc cu sufletul la gură tot ce mişca prin Liga lui Jenel, Gigel, Mitică şi compania. Nici nu ştiu ce sentimente mă mai încearcă atunci când observ că în scurt timp, la masa bogaţilor din Champions League, vor rămâne două scaune goale în grupa noastră. Pare să fie bucurie pentru că am ajuns la un asemenea nivel făcându-ne „fraţi de cruce” cu cine altădată nu visam, sau tristeţe văzând cum ne facem singuri de comedie.
Obişnuiţi să trăim periculos, uneori la limită, în viaţa de zi cu zi, am transferat această stare şi în sport făcând ca onoarea şi demnitatea noastră de români să depindă uneori de un ultim minut de joc sau de prestaţiile lamentabile ale unor jucători aduşi cu surle şi trâmbiţe de peste mări şi ţări.
Teo PRISĂCARU
