Viaţa bate filmul!

• Raluca Ceauşu, poveste savuroasă despre anii petrecuţi în arbitraj, cum a ajuns să lucreze pentru familia regală din Qatar şi cât de scurt e drumul către a profesa într-o colonie de indieni din Canada

Ora exactă în arbitrajul vâlcean se dădea, în urmă cu câţiva ani, la Vâlcea. Judeţul nostru a avut multe valori, ”cavaleri ai fluierului” care au împărţit dreptatea pe terenurile de fotbal de pe prima scenă fotbalistică şi chiar pe plan internaţional, la cel mai înalt nivel, în fazele finale ale Ligii Campionilor. Nae Dinescu, Ion Crăciunescu, Gheorghe Constantin au avut o carieră prodigioasă. Ulterior, doi dintre aceştia au ajuns chiar la şefia Comisiei Centrale a Arbitrilor. Este vorba despre Crăciunescu şi ”Costică Vâlcea”. După ce aceştia au pus fluierul în cui, moştenirea a fost dusă mai departe de Augustus Constantin, Dan Berbecaru, regretatul Bogdan Medrea, dar şi de Adrian Comănescu, Daniel Demetrescu, Florin Păunescu, iar mai recent, de Cătălin Buşi, Marius Badea şi Iulia Demetrescu, singura dintre arbitrii vâlceni aflaţi în activitate care are ecuson FIFA. În anii trecuţi, Vâlcea avea un lot numeros în primele trei eşaloane. O armată de arbitri! Chiar şi fete. Mai puţine decât azi, dar valoroase. A fost Maria Teodora, de la Drăgăşani, iar apoi s-au evidenţiat Roxana Glăvan şi Raluca Ceauşu. Niciuna dintre cele trei nu mai arbitrează. Raluca Ceauşu, care în primăvara anului viitor va împlini 40 de ani, a renunţat la fanion în 2007. A fost unul dintre arbitrii asistenţi emblematici ai judeţului. Au fost câteva situaţii prin care a trecut care au determinat-o să renunţe. În cele ce urmează, vom vorbi despre ele, dar nu în amănunt, întrucât ”faptele s-au prescris” şi nu se cuvine să mai dezgropăm morţii. Însă, Raluca, o personalitate puternică, dezinvoltă, fără cenzură, a povestit şi alte întâmplări din viaţa de arbitru, de sportiv şi nu numai, momente frumoase dar şi dureroase prin care a trecut, unde au purtat-o paşii în tot acest timp şi cu ce se ocupă în prezent. A rezultat un material savuros, pe care vă invităm să-l descoperiţi în cele ce urmează.

În anii trecuţi, fotbalul era un sport oarecum interzis femeilor, în România. Cum l-ai descoperit tu, ce te-a atras?

Am avut tradiţie în familie. Mama a fost proiectant, dar tata a jucat fotbal. Şi nu pe maidan, ci la nivel profesionist. A făcut parte din Generaţia de Aur a fotbalului vâlcean, numai că ghinonul a făcut să se accidenteze şi nu a mai prins momentele de glorie ale Chimiei. După ce s-a lăsat de fotbal, a devenit profesor de educaţie fizică şi sport. A predat la Economic, apoi la Nr. 9, la Mecanic 2, unde era şi antrenor de fotbal, iar ulterior s-a întors la Economic. Mergeam peste tot cu el, de la 4-5 ani, mă uitam la meciuri la televizor şi nu aveam cum să nu îndrăgesc fotbalul. Mama are şi acum caietul în care şi-a notat primele cuvinte rostite de mine şi sora mea. Când am început să vorbesc, primul cuvânt nu a fost Mamă sau Tată, ci «Bobal».

Ce te-a determinat să te apropii mai mult de fenomen, să încerci să intri într-o ”lume a bărbaţilor”?

La arbitraj am ajuns destul de târziu. Când eram copil, am încercat alte sporturi. Am făcut clasele I-IV la Şcoala cu Ceas (Nr. 1, pe atunci), apoi, din clasa a V-a şi până într-a XII-a am fost la Roaită (Colegiul Naţional ”Mircea cel Bătrân”). M-am înscris la clasă sportivă. Patru ani am făcut atletism, iar în liceu, volei. La atletism eram legitimată şi la club. Îi aveam ca profesori/antrenori pe Bobo şi Viorica Enescu. Eram în grupă cu Ionela Târlea. Ea era mai mare decât mine, dar o vedeam, era acolo. Mergeam la concursuri. Am luat medalii la nivel de copii. Mergeam pe probe combinate. Specialitatea mea erau gardurile. Aveam viteză, dar nu suficientă pentru a deveni campioană şi atunci aşa au considerat antrenorii, că sunt potrivită aici, mai ales că-mi plăcea să sar garduri. La liceu, de la atletism am trecut la volei. Am făcut parte din echipă, am mers în cantonamente, la competiţii prin ţară, la turnee finale. Făceam cu Marius Mărgărit. Jucam pe postul de ridicătoare. Liceul l-am terminat în 1999. Am vrut să merg la Securitate. Am dat examen, am luat psihologicul. Rămăsesem singura pe Vâlcea. Sau poate mai era un băiat. Nu-mi amintesc exact. Rezultatele se centralizau la Bucureşti. Nu am mai vrut să mă duc, m-am răzgândit şi am stat un an acasă şi m-am pregătit ca să intru la Drept. În anul următor, am luat admiterea la Facultatea de Drept, la Timişoara. După trei ani, i-am spus lui tata că renunţ, că nu mai vreau să fac nici Drept, că nu e ceea ce-mi doresc şi că o să fac Facultatea de Sport. A zis că sunt nebună. Am venit la Sibiu, am dat la Sport şi am terminat cu brio facultatea. Am luat bursă în toţi anii. Mă întreţineam singură, aveam căminul gratuit, mai luam bani şi de la meciuri. Atunci am început să arbitrez.

Cum a fost impactul cu arbitrajul?

M-am apucat de arbitraj în 2003. Cum am spus, mă uitam tot timpul la fotbal, la meciuri, la televizor. Şi înainte să ia arbitrul decizia, eu spuneam, galben, ofsaid, roşu. Cam ce spuneam, aia era. Mergeam şi acasă la prietena mea bună, Alina Crăciunescu, fiica lui Ion Crăciunescu şi la fel făceam. Ne uitam la meciuri, iar eu luam dinainte decizia. Ce ziceau nea Nelu şi Teo Crăciunescu, ziceam şi eu, dar înaintea lor. Şi mi-au zis că de ce nu vreau să încerc să fac cursurile de arbitraj. Aşa am ajuns eu în arbitraj. Mi-a plăcut. Mi-ar fi plăcut să arbitrez la centru, dar eram mai vulcanică, intram în discuţii cu jucătorii, nu aveam răbdare şi mi s-a recomandat să merg pe linie. Mi-a plăcut şi ca arbitru asistent. Şi chiar eram bună în ceea ce făceam.

Ca arbitru, se spune că trebuie să ai vederea bună şi auzul slab. Ştim că la fotbal nici măcar femeile nu sunt menajate. În afară de faptul că te trimiteau des la cratiţă, bănuiesc că ti-au auzit mult mai multe urechile. Cum făceai faţă presiunii din tribună?

Nu era nicio presiune. Doar că mă aprindeam repede şi nu rezistam să nu le răspund, în ciuda recomandărilor. Ţin minte că mă tot înjurau unii la un meci de pe plan judeţean, la Liga a IV-a. Te omorâm, te rupem, te terminăm. Le arătam degetul mijlociu. Mai rău făceau. Nu-mi era frică, eram în stare să mă bat cu ei. Tot meciul m-au făcut în toate felurile de după gard. La un moment dat m-a şocat unul dintre ei. Mi-a zis: Fir-ai tu a …, dacă te luăm de picioare şi te scuturăm, cade o roabă de p… Pe-asta nu o mai auzisem. Am lăsat fanionul, s-a dus faza, nu mai era nimeni atent la meci. Am râs să mă prăpădesc. A început să rădă toată tribuna, iar apoi ne-am împrietenit. În alte meciuri am plecat şi de la linie, dacă arbitrii nu ţineau cont de semnalizările mele. La Horezu am mai avut un meci cu un coleg care nu era specializat pe centru. Se juca pe terenul 2 din Treapt. Erau două echipe din zonă. Eram linie 1. În prima repriză m-a înjurat delegatul de la una dintre echipe în continuu, de m-a spurcat. Din c…ă nu m-a scos. L-am chemat pe arbitru: Vino şi dă-l afară. La pauză, mi-a zis să mă calmez şi dacă-mi mai spune ceva, să-l chem. Iar a început şi l-am chemat din nou pe arbitru, din fanion. Nici nu m-a băgat în seamă. Am aruncat steagul şi m-am dus la delegat, i-am băgat mâna în gât şi i-am spus: băi lind…le, dacă te mai aud odată că mă mai înjuri te fac una cu pământul, te calc în picioare. Jucătorii râdeau. A venit şi centralul. I-am dat şi lui un vânt, l-am împins. Eram nervoasă. I-am zis, du-te de aici, flower power, fă meditaţie, respiră, stai pe noruleţ, ce vrei tu. L-am înjurat şi pe el. Constantin, care era preşedinte la AJF, mi-a zis să scriu în raport cum m-a înjurat delegatul şi ce i-am spus eu. Am reprodus în raport exact. Mi-a spus apoi că sunt nebună, că s-au prăpădit de râs cei de la Comisie când au citit ce am scris, că erau toţi pe jos. Mă ştia toată lumea că sunt nebună.

Ai promovat la Liga a III-a, apoi ai ajuns în situaţia de a ajunge în lotul A. După examen, te-ai retras din arbitraj. Ce s-a întâmplat?

Am promovat repede că am fost bună, în ciuda celor care spuneau altceva despre mine. M-a durut în dos de ce spunea lumea despre mine. Dacă era să fac ce credeau ei, nu mă mai lăsam eu de arbitraj, eram direct FIFA. Dar tocmai că nu am vrut. M-au pus pe lista de promovare. Era o listă lărgită, C cu B. Dacă promovam în lotul A, intram şi pe listele FIFA. Erau doar două locuri la examen. Nu a fost niciunul pentru mine. La teste eu întotdeauna m-am bazat pe viteză. Am dat testele, iar la proba de viteză mi-au spus nişte timpi pe care nu aveam cum să-i scot vreodată, nici dacă alergam pe tocuri. 7,9 şi 8,0, pe cele două curse de 50 metri. Ziceau că au fotocelulă, că nu minte cronometrul. Am început să urlu, să le reproşez. Şi mi-au zis că de-aia nu promovez, că am gura mare. Şi am mai zis ceva, că gura mare nu subţiază …. Şi am plecat. Apoi, la scris, ştiu ce am făcut. Erau întrebările dintr-o carte cu peste 200 de întrebări. Ştiai să-ţi calculezi punctajul. Nu aveam cum să iau sub 9,60-9,70. Am luat exact cât să fiu a treia. Atunci mi-am băgat picioarele în el de arbitraj. Au mai fost şi alte episoade urâte, dar nu intru în detalii. M-am retras din arbitraj după 4-5 ani.

Pentru o scurtă perioadă, ai fost şi observator, apoi ai mers pe un alt drum….

Da, nu am putut să stau deoparte. Am zis să mai încerc, să mă duc la meciuri ca observator. Am avut şi aici o experienţă care m-a scârbit şi nu am mai vrut să continui. Am fost delegată la un meci unde câştigătoarea se decisese, probabil, la vestiare. Era linişte şi pace. O brigadă slabă. La pauză, era 3-0 pentru gazde. Le-am spus arbitrilor la final, la doi dintre ei (că al treilea, săracul, era nevinovat, nu înţelesese), că merită nota 2. Am plecat şi fără barem de la meciul ăla. Mă împrumutasem la tata să bag bani de benzină. Prietenul meu a zis că sunt proastă, că eu nu înţeleg. Am sunat la Comisie şi m-au întrebat dacă am probe să susţin cele spuse. Păi ce probe să am? Doar că am fost acolo. Şi atunci mi-a ajuns. Am renunţat. Marele regret în viaţă este arbitrajul. În rest, nu am regretat nimic. Regret că nu am putut continua, dar şi acum aş face aceleaşi alegeri. Mi-aş dori să cred că s-a schimbat ceva între timp, cât am stat departe de fenomen, dar nu ştiu ce să zic. Am şi multe amintiri frumoase. Cei mai buni prieteni ai mei din arbitraj erau Marcel Carabageac şi Bogdan Diculoiu. Aşa, de la nivel naţional, am mai păstrat legătura cu foştii colegi, cu Ovidiu Haţegan şi alţii. Am arbitrat la turnee de pregătire şi cu Istvan Kovacs.

Chiar şi după încheierea carierei în arbitraj, ai rămas în sport. Am aflat ce a fost înainte, dar nu şi ce a fost după fotbal.

Cum am spus, am terminat Facultatea de Sport la Sibiu şi m-am întors la Vâlcea. Am fost profesoară de educaţie fizică. Jumătate de catedră la Nr. 4 şi jumătate la Economic, unde era tata. În al doilea an am rămas cu catedra întreagă la Economic. Aveam două job-uri. Eram şi profesoară, dar mergeam şi la sală, eram instructor de fitness şi personal trainer. Apoi a venit criza şi s-au tăiat salariile în învăţământ. Nu mai renta şi am renunţat la postul de profesor. Asta se întâmpla prin 2009-2010. Am mers, pentru o perioadă, numai cu sala. În 2013, am plecat pentru prima dată în Anglia. Am cunoscut pe cineva şi aveam gândul să lucrez pe vase de croazieră. Am făcut trainingul, iar când să intru în pâine, am constatat că nu era aşa cum credeam. Lucram pe comisioane, nu aveam un salariu fix, plus că trebuia să conving lumea să facă nu ştiu ce detoxifiere. Ştiam italiană şi trebuia să merg pe vasul acela care s-a scufundat, Costa Concordia, care aparţinea de compania Costa Crociere. Nu m-am dus. Prietenul meu, Rareş, alături de care plecasem să lucrăm pe vase de croazieră, a ajuns în Qatar. Lucra la Four Season, era bine. I-am spus să-mi dea un telefon dacă găseşte ceva şi pentru mine. M-a sunat după câteva luni şi mi-a spus că cineva din familia regală caută personal trainer. Au zburat în Anglia să mă cunoască, m-au plăcut şi aşa am ajuns să lucrez pentru familia regală. A fost o perioadă frumoasă, de un an şi trei luni. În februarie 2014 am ajuns în Qatar. A fost un şoc! În sens pozitiv. M-am dus în vacanţe, am călătorit mult, am cunoscut o altă lume. A fost frumos, dar nu era nici aia viaţă. Aveai pe o parte, dar nu aveai pe altă parte. Mai multe detalii nu am voie să dau. Apoi, nu ne-am mai înţeles pentru o reînnoire şi am plecat. Între timp, am cunoscut pe cineva, un grec, am venit în România, m-am căsătorit. M-am întors în mai 2015 şi am plecat din nou în Qatar în august. Căsnicia nu a mers. Între timp ne-am despărţit.

Cum e viaţa în Qatar, ce experienţe ai trăit acolo, dacă sunt restricţii şi cum le faci tu faţă, ţinând cont că ai fost tot timpul o fire rebelă, noncoformistă, nu ai ţinut cont de reguli?

M-au întrebat mai mulţi prieteni despre restricţii. Nu suntem în Arabia Saudită. Aici regulile nu sunt atât de stricte. Nu trebuie să am grijă cum mă îmbrac, să pot văl sau mai ştiu eu ce. Mă duc afară la fel ca în România. Nu cu fundul pe afară, dar lejer. Nu au nicio problemă. Nici cu alcoolul nu este. Nu e dry country. Există alcool în hotelurile de 5 stele, unde sunt şi cluburile sau în magazin QDC (Qatar Distribution Center), unde prezinţi un card şi cumperi ce vrei. E mult mai scump, e adevărat. Doar în ramadan nu ai voie să bei, să mănânci în faţa lor. Oricum, ei sunt minoritari aici. Noi suntem aproape 2 milioane, iar ei câteva sute de mii. Noi am construit ţara asta. Muncim pentru ei şi normal că suntem priviţi bine. Ca şi naţii, predomină arabii, dar sunt de toate felurile. Sunt iranieni, libanezi, iordanieni, egipteni, dar şi filipinezi, indieni, bangladesh, apoi spanioli, italieni, francezi, olandezi, americani, danezi. Astea sunt joburile mai bine plătite. Fiecare familie are trei dădace, femei care fac curat. Sunt şi mulţi ingineri. Ţara e în construcţie, se schimbă de la un an la altul. Cum a fost şi în Dubai.

Cu ce te ocupi în prezent?

Sunt profesoară de sport la o şcoală canadiană. 99% din copii sunt qatarezi, localnici. Este un challenge pentru mine. Normal, e altă mentalitate. Când m-am dus, fetele purtau îmbrăcămintea lor tradiţională la orele de sport. Le-am învăţat să-şi ia colanţi, le-am pus mingea de handbal în mână. Nu ştiau cum arată o minge de handbal, cu ce se mănâncă sportul ăsta. Le-am învăţat handbal de la ZERO şi am ajuns cu ele până în finala campionatului şcolar la nivel de Doha. Când a venit Coronavirusul mai aveam două zile până la meci. Am fete de liceu, de 16-18 ani. Am mai câştigat, cu o fată, o medalie şi la altetism. Din 2016 lucrez ca profesor. Timp de un an, am şi arbitrat aici, în Doha, dar nu la profesionişti. Oricum, nivelul era destul de bun. Am arbitrat la centru, nu la linie. Acum, în timpul liber mai am şi programări ca personal trainer. E bine din punct de vedere financiar, dar viaţa e foarte scumpă. Nu sunt taxe, dar asta nu înseamnă că nu cheltui bani. Plătesc chirie echivalentul a 1500 euro. Stau într-un studio, o garsonieră, într-adevăr, destul de mare, de 80 metri pătraţi. Dar, în alte părţi, cu banii ăştia îţi iei penthouse. Dar îţi rămân bani cât să mai pui şi ceva deoparte. Când nu o să mai pun bani deoparte, nu mai rămân aici. E frumos, dar nu să rămâi o viaţă. Sunt de peste 6 ani în Doha. Am mai semnat pe încă doi ani. Nu ştiu ce a fost în capul meu, pentru că deja am alte planuri.

După Doha, mai ai vreo ”haltă” în care vrei să poposeşti sau te întorci acasă?

Mai stau doi ani aici, apoi planul meu este să merg în Canada tot ca profesor. Sunt în curs de a obţine certificatul de British Columbia. E o provincie din Canada, iar şcoala mea e din provincia asta. Ei nu au acelaşi sistem de învăţământ în toată Canada. Vreau să mă duc cu o prietenă bună de-a mea, Lindsay, care e canadiancă şi colegă cu mine, să predau în colonii de indieni nativi. Ea a mai fost. Sunt vreo 2500 de oameni, undeva în munţi, fără poliţie pe stradă, fără doctori. E o experienţă nouă pentru mine. Întodeauna am căutat aventurile. Am fost aproape peste tot în lume. Ţările nordice îmi plac foarte mult. Dar mi-a plăcut şi în SUA. Am fost pe coasta de vest, San Francisco, până la Los Angeles, Las Vegas-ul mi-a plăcut mult, mai ales că am avut ocazia să joc şi poker. În Asia nu m-am dus niciodată şi e la o aruncătură de băţ de unde locuiesc. Tocmai acum când am intrat în carantină trebuia să merg cu două colege într-un Muay Thai Camp, în Thailanda, dar nu am mai apucat. Nu am în plan să mă stabilesc undeva anume. Sunt singură, nu am copil, nu am pe nimeni. Îmi iau căţelul şi plec în căutarea unor experienţe noi. Aşa văd viaţa. Trebuie trăită, trebuie să experimentezi anumite lucruri că nu ştii când se termină. Acasă, la Vâlcea, a mai rămas doar mama. Acum trei ani am pierdut-o pe sora mea, care era cu şase ani mai mare decât mine. A murit când avea 41 de ani, de cancer la sân. Locuia de mult timp în Canada, în Montreal. Îşi făcuse o familie, avea două fetiţe, de 6 şi 15 ani. Ele au rămas acolo, cu tatăl lor. În ultima convorbire pe care am avut-o cu ea, asta mi-a zis, să nu-mi fac niciun plan, că la ea nu a funcţionat. A muncit din greu, şi-a făcut o familie şi când se realizase, s-a îmbolnăvit. Iniţial, şi ea a zis că sunt nebună. Până la urmă, mi-a spus că eu am procedat cel mai bine şi să-mi trăiesc viaţa. Nu ştiu dacă am făcut cele mai bune alegeri, dar, cu excepţia arbitrajului, nu am regrete. Am ştiut de ce sunt capabilă şi nu am putut să încalc nişte principii. Aşa m-a crescut tata. Pe el l-am pierdut anul trecut. Am avut gândul să rămân acasă, cu mama, dar ea mi-a spus să nu mă întorc pentru ea, să nu-mi stric viaţa. S-a obişnuit cu mine, cu alegerile mele. Iar acum asta fac, îmi trăiesc viaţa, aşa cum vreau şi aşa cum ştiu.