„Şi după doi ani de la accident, încă mai simt furnicături ca şi cum ar veni de la degetele mâinii amputate”
„Cel ce se teme de moarte nu trăieşte” şi „Toată viaţa trebuie să înveţi cum să trăieşti” – sunt doar două dintre dictonurile pe care le auzim des şi care ne determină să luăm viaţa ca pe ceva unic, autentic şi fără de preţ.
Pe 10 martie 2010, Vasile Mihalcea, ajutor de şofer pe un mini-microbuz, se deplasa spre Italia, acolo unde trebuia să ducă la destinaţie mai mulţi pasageri. În jurul orei 2, noaptea, pe o autostradă din Ungaria, la doar 30 de kilometri apropiere de Budapesta, colegul său de la volan – supus, probabil, oboselii – avea să comită o greşeală ireversibilă.
La doar un pas de moarte pe o autostradă din Ungaria
„Eram în dreapta şoferului, adormisem un pic, când m-am trezit brusc şi am văzut cum maşina se ciocneşte de balustrada autostrăzii. L-am văzut pe coleg că nu era atent, m-am speriat, am pus mâna pe volan şi am încercat să redresez maşina. Din câte îmi aduc aminte, aţipit, şoferul a apăsat inconştient piciorul pe acceleraţie şi astfel am depăşit un TIR aflat pe banda de urgenţă. Atunci când am încercat să pun mâna pe volan, colegul meu s-a speriat, a tras brusc de volan şi am ajuns în faţa TIR-ului. Din acel moment, îmi aduc aminte doar că ne-am răsturnat pe autostradă. Mai departe, încerc de aproape doi ani să-mi dau seama ceea s-a întâmplat”, îşi începe povestea Vasile Mihalcea, victima unui teribil accident de circulaţie.
Ceea ce avea să urmeze cu greu poate fi povestit de către acesta, care îşi aminteşte, vag, doar câteva secunde din momentul care a urmat teribilului accident. „Când s-a apropiat maşina în urma coliziunii, m-am trezit brusc. Eram derutat. M-a scos cineva din maşină – un cetăţean care vorbea o română mai stricată! M-am aşezat în şezut, lângă autostradă şi, de atunci, doar îmi aduc aminte că mi-a fost pus un garou la mâna dreaptă. Nu ştiam de ce, nu simţeam nicio durere, eram confuz”, îşi continuă omul de fotbal povestea, care avea să fie cel mai afectat de pe urma accidentului.
„Când am văzut pozele cu mâna mea de după accident, mi s-a tăiat răsuflarea!”
În urma coliziunii cu TIR-ul, geamul din dreapta şoferului avea să fie spulberat, iar Vasile Mihalcea, situat lângă prietenul său, avea să-şi piardă mâna dreaptă, între cele două autovehicule. Practic, carnea i-a fost sfârtecată de la cot în jos, aşa că doar palma şi două tendoane se mai ţineau agăţate de restul braţului. „N-am idee cum şi când am ajuns în această situaţie. Eu doar pot să presupun cum s-ar fi putut întâmpla. Totul s-a petrecut mult prea repede. A doua zi, dimineaţa, pe la ora 11.00, m-am trezit la spital. Nu mai aveam antebraţul. La o săptămână după aceea, doctorii mi-au arătat poze cu mâna afectată, pentru a-mi da seama despre ce a fost vorba. Sincer, atunci am fost şi mai şocat. Palma mâinii drepte se mai ţinea doar în două fire, toată carnea de pe antebraţ fiind rasă. Când am aflat că am mâna amputată de la cot, nu am fost parcă atât de speriat, pentru că nu realizam prea mult asta, eram sub influenţa calmantelor, dar atunci când am văzut pozele acelea chiar mi s-a tăiat răsuflarea”, continuă Mihalcea, care avea să sufere adevărata dramă în clipa în care a trebuit să-i şi spună soţiei prin ceea ce a trecut în timpul drumului spre Italia.
„Norocul meu a fost acela că sunt un caracter puternic”
Într-o droaie de lacrimi înfundate, eroul nostru şi-a anunţat, prin telefon, partenera de viaţă de ceea ce i s-a întâmplat. „După accident, am mai stat internat cam două săptămâni în spitalul din Ungaria. În afară de mine, încă patru-cinci persoane din maşină au fost accidentate. O femeie a avut bazinul fisurat, iar un copil de doar câţiva ani a avut nevoie de intervenţii medicale de urgenţă. Eu am fost afectat însă cel mai mult. Asta e! Din păcate, nu mai pot da timpul înapoi. După doi ani, îmi dau seama, totuşi, că sunt un om norocos. Dacă nu aveam un psihic puternic, acum eram um om mort. Nu cred că aş fi putut vreodată să mă împac cu ceea ce mi s-a întâmplat. Dragostea mea cea mare e familia, fără de care nu pot trăi. Am o soţie şi două fete minunate, care m-au ţinut în viaţă şi mi-au dat puterea să merg mai departe. Am plâns atunci, am plâns mult de tot. Când le-am sunat, nici nu puteam să vorbesc cu ele la telefon, pentru că mă înecam cu lacrimi, de tristeţe. Şi nu pentru că urma să fiu un om cu handicap, ci pentru că nu vroiam să-mi las comorile mele singure. Mama mea e bătrână, are o pensie mizerabilă, soţia are un salariu aşa cum au cam toţi românii. Am două fete mari, la şcoală, fără de care nu pot trăi nicio clipă. Deci nu puteam accepta să las pe cineva atât de drag fără ajutor. Dacă ar fi fost posibil atunci, mi-aş fi dat două palme, să revin la viaţa de dinainte”, se confesează preşedintele de la Viitorul Foleşti, echipă pe care a înfiinţat-o în urmă cu peste 10 ani, cu sprijinul primarului Dumitru Pearcu, pentru le acorda o şansă de a juca şi celorlalţi tineri pasionaţi de fotbal care nu putea fi integraţi în lotul formaţiei Unirea Tomşani, trupa „de referinţă” a comunei.
Minim 20.000 de euro, costul unei proteze performante
Un accident îţi poate marca ireversibil viaţa, modul de a trăi şi de a socializa cu cei apropiaţi. Vasile Mihalcea a înţeles însă că doar trecând peste trecut poate avea parte de un viitor strălucit. Şi-a cumpărat o maşină cu schimbător de viteze automat (cu cutie hidramată) şi a trecut la treabă. Nu s-a mai apucat de afaceri cu Occidentul, dar a învăţat să se descurce singur, fără ajutorul nimănui. „Pot să merg cu maşina. De când am suferit handicapul, am condus destul de mult, dar degeaba. Nu îţi poate oferi nimeni şansa de a lucra precum un om normal”, spune Mihalcea, care ne-a spus că vrea să aibă din nou două braţe. Soluţia ar fi montarea unei proteze, pe care însă nu o poate achiziţiona cu bani din propriul buzunar. De aceea, s-a gândit să apeleze la ajutorul lui Gigi Becali, patronul echipei Steaua, un om recunoscut în toate ţară pentru actele de caritate de acest gen pe care le-a întreprins de-a lungul ultimilor ani.
„Dacă m-ar ajuta, domnul Becali mi-ar da şansa la o nouă viaţă”
„Dacă aş face rost de bani pentru o proteză performantă, viaţa mea s-ar îmbunătăţi simţitor”, afirmă încrezător Vasile Mihalcea. Bineînţeles, cu un venit lunar pe cap de familie de nici 15 milioane lei vechi şi cu patru membri de întreţinut, preşedintele echipei Viitorul Foleşti nu s-a gândit vreodată că şi-ar putea procura un „braţ bionic”. O simplă proteză, fixă, doar de formă, adică un antebraţ din plastic, costă nu mai puţin de 2000 de euro, în timp ce una utilă cu adevărat, maleabilă, care se foloseşte de musculatura omului şi ajută la crearea lucrurilor cotidiene porneşte de la 20.000 de euro. „Am încercat s-o obţin prin diferite Fundaţii, dar n-am rezolvat mai nimic. De aceea, m-am gândit că ar fi bine să apelez la ajutorul lui George Becali, şi la Fundaţia pe care o are dânsul, dar până acum nu am reuşit să întru în legătură cu nimeni. Domnul Becali a făcut o grămadă de gesturi frumoase. I-aş fi recunoscător până la adânci bătrâneţi, dacă m-ar ajuta. Mi-ar da şansă la o nouă viaţă”, mai spune acesta, care a fost dintotdeauna un suporter înflăcărat al „roş-albaştrilor”.
„Vreau ca Steaua să ajungă în finala Europa League şi să fiu prezent pe stadion”
Interesant este faptul că, în desele sale peripluri prin Italia, Vasile Mihalcea a fost cel care le-a transportat cu microbuzul pe mama lui Raul Rusescu şi pe tatăl fraţilor Mihai Costea – toţi trei jucători la Steaua în prezent. „Pe mama lui Rusescu şi pe tatăl fraţilor Costea i-am avut adesea în microbuzul cu care făceam deplasarea în Italia, ei lucrând acolo o perioadă. La vremea respectivă, Raul juca la Unirea Urziceni, iar fraţii Florin şi Mihai la Universitatea Craiova. Acum sunt amândoi la Steaua şi mă bucur pentru ei. Sper să devină campionii României în acest an şi să ajungă în finala Europa League, la care vreau să fiu prezent”, a mai afirmat Vasile Mihalcea.
De altfel, în luna decembrie, fostul poştaş din Tomşani a fost prezent pe National Arena, la meciul decisiv pe care Steaua l-a disputat în ultima etapă a grupelor Europa League, contra celor de la AEK Larnaca.
„Adesea, simt că mă mănâncă podul palmei pe care n-o mai am”
Prin intermediul publicaţiei noastre şi al cotidianului „Gazeta Sporturilor”, Vasile Mihalcea speră că povestea sa cutremurătoare va ajunge la urechile lui Gigi Becali şi a tuturor oamenilor dispuşi să facă gesturi de caritate, pentru a-şi împlini astfel visul de a avea o proteză. Povestea sa de viaţă nu are cum să nu înduioşeze până la lacrimi pe toţi cei care-l cunosc mai ales că, nici la doi ani de la accident, Vasile Mihalcea nu crede că medicii i-au amputat un antebraţ. Ba mai mult de-atât „nu pot să-mi explic un anumit sentiment pe care-l am destul de des. Mână o simt că este ataşată de corpul meu zilnic. Îmi dau seama doar că nu e aşa în momentul în care încerc s-o întind să prind ceva, atunci parcă mă răscoleşte un pic. Dacă mă credeţi, am destul de des impresia că mă furnică palma mâinii pe care n-o mai am sau că îmi mişc un deget. Adesea, am impresia că mi se încleştează toate degetele. Nu pot să-mi explic cum se întâmplă toate astea!”, a concluzionat Vasile Mihalcea.
• Lucian CORNECI
