O poveste despre arbitraj care trebuie ştiută

O vorbă deşteaptă şi adevărată spune că „Arbitrii sunt singurii din lume care te pot fura şi apoi beneficiază de o escortă a poliţiei să iasă din stadion!” (Ron Bolton, jucător de fotbal american). În urmă cu ceva timp, Vasile Avram, şeful Comisiei Centrale a Arbitrilor spunea: „Am făcut cerere către federaţie pentru ca baremurile arbitrilor din eşaloanele inferioare să fie mărite. Toată lumea îi acuză că sunt corupţi şi aşa mai departe, dar situaţia e foarte dificilă. Ce să facă arbitrii de la Liga a III-a atunci când primesc 3 milioane de lei vechi, din care trebuie să îşi plătească şi cheltuielile de deplasare? Trebuie să îi fidelizăm cumva, nu ar putea trăi numai din baremul primit. În acest moment, arbitrajul nu reprezintă o atracţie pentru cei care vor să înceapă o astfel de meserie”. Şeful CCA a reuşit să obţină o creştere a baremurilor arbitrilor, dar nu cu mult. Conform noilor baremuri de arbitraj, un arbitru câştigă 6.430 lei brut pentru un meci oficiat la Liga I, 1.190 lei la Liga a II-a şi 595 de lei la Liga a III-a, iar un arbitru asistent 4.290 lei brut la Liga I, 950 lei la Liga a II-a şi 420 lei la Liga a III-a. Dar oare asta a stârpit corupţia din arbitraj? Nu vreau să mă hazardez în comentarii pe această temă, ci doar să spun, pe scurt, o poveste despre un arbitru. Poate fi ficţiune. Sau poate nu…
S-a născut într-un cartier sărac al oraşului. I-a plăcut de mic fotbalul. A fost la clubul din oraş, dar a fost respins. De trei ori. Acum a dat de gustul vieţii. Îi place şi fotbalul, dar nu se lipeşte de el. A ajuns la liceu, dar nu prea i-a plăcut nici şcoala. S-a lăsat în clasa a 10-a de ea şi a terminat-o la seral. De muncă nu prea îşi găseşte. Un prieten de-al lui l-a sfătuit să facă o şcoală de arbitraj. „Cu o şpagă mică, poţi ajunge repede la Liga a III-a. Iei cât un salariu pe lună, la un meci”. S-a dus cu teamă. Credea că nu va face faţă, dar, şi-a dat seama că acolo sunt cam toţi ca el. După trei ani, a ajuns în Liga a III a. A dat 100 de euro şpagă şi a trecut cu brio testele fizice. Băiat inteligent, de altfel, a ochit echipele care trebuie ajutate. Nu e nevoie să fie corect. E mai mult decât suficient să arbitreze „adecvat”. Ca să ajungă la B, trebuie să fie atent. I s-a şi spus la Bucureşti: „Dacă promovează echipa lui Nea Popica, tu şi cu încă trei, vă duceţi în B, cu el. Trebuie doar să fii atent”. În doi ani de zile, a promovat la B. Aici, Nea Popică e prea mic, pe lângă ceilalţi. Banii sunt la alţii, acum îl sună chiar „Şeful”. Nici măcar nu trebuie să-şi mai facă el calcule. Fac alţii pentru el. El primeşte doar indicaţiile. S-a supărat odată, când i-a spus un preşedinte de club că Dumnezeu e sus şi vede tot. S-a gândit că poate rămâne în B şi să arbitreze corect. Nu doar o dată i s-a spus că este un arbitru bun. Dar a fost reţinut de la delegări pentru un fault în atac. 6 etape. O lună n-a primit niciun ban. Casa neterminată, rată la maşină şi o ameninţare care l-a întors repede din drumul său spre corectitudine: „Dacă faci pe deşteptul, în doi ani te laşi. Ori te scot, ori te adaptezi şi, poate ajungi într-o zi în lotul A”. S-a apucat din nou de golănii. A dus trei echipe în prima divizie. Promovarea nu mai venea. Se duceau alţii, care aveau mai mult tupeu. S-a înrăit şi mai mult. A început să se imunizeze şi să facă japcă pe faţă. Era singura soluţie. N-avea cum să mai înoate împotriva curentului. A aşteptat ceva timp. A continuat cu acelaşi stil. Dar nu-i păsa. Nici că-i mai păsa prea mult dacă ajungea în „A”. Dar, când te aştepţi mai puţin, atunci vine! „Din sezonul următor, arbitrezi la „A”. Ai demonstrat, de-a lungul timpului, că eşti un arbitru talentat şi de valoare, care poate da un suflu nou arbitrajului din România”. Nimeni nu i-a spus niciodată ceva mai frumos. La început, a arbitrat meciuri mici, apoi, a venit primul său meci mare: „Ai grijă că frânţii aia care vin în Bucureşti sunt răi. Tu să nu te laşi impresionat. Gazdele trebuie să câştige. Eliminări, penaltiuri, orice. Să nu-ţi fie teamă! Orice s-ar întâmpla, am eu grijă de tine, după aceea. Ai încredere în mine”… şi avea. Mereu a avut. A intrat cu ceva emoţii. „Avea dreptate Şeful. Ăştia mici nu se lasă. Îi las până la pauză. Şi-aşa au vreo câţiva cartonaşe galbene… Lasă că ăştia de acasă nu-s proşti. Ştiu şi ei că doar trebuie să cadă în careu”. În repriza a doua şi-a făcut treaba exemplar. A eliminat un jucător, a dat un penalti, a închis ochii la alte faze, la poarta cealaltă. A fost atent tot timpul şi nu şi-a lăsat asistenţii să-l deranjeze. El era şeful. A alergat mult. E extenuat, dar are puterea să zâmbească în sine când se uită la tabelă…

Ec. Mădălin DOBRE