Cine mai crede în doctrine?
M-am ferit întotdeauna să încadrez partidele politice din România potrivit doctrinelor afişate de acestea. Şi bine am făcut, pentru că oameni mult mai deştepţi decât mine au constatat că tot efortul acesta ar fi inutil. Unul dintre ei este şi Cristian Pârvulescu, pe care l-am ascultat cu mare plăcere la şcoala politică a Tineretului Naţional Liberal, care s-a desfăşurat zilele trecute la Horezu. „În România nu există ideologii, ci etichete doctrinare puse pe partide, pentru a avea impresia occidentalii că au corespondenţi aici”, spunea Cristian Pârvulescu, spre stupoarea şi chiar indignarea tinerilor liberali. Afirmaţia profesorului de politică a sunat aproape ca o blasfemie în urechile junilor; adicătelea ei au fost înşelaţi atunci când li s-a spus că Partidul Naţional Liberal este o formaţiune politică istorică, a cărui doctrină nu poate fi pusă la îndoială? Evident, adevărul este undeva la mijloc.
Fără doar şi poate, PNL are o doctrină. Pârvulescu voia doar să spună că acest partid, ca şi toate celelalte de pe scena politică românească, s-au abătut de ani de zile de la principiile teoretice.
De ani buni observăm că nu mai contează decât pentru nostalgici principiile doctrinare. Liderii partidelor s-au obişnuit să gândească pragmatic: trebuie obţinute cât mai multe voturi, atât de multe încât să poată oferi partidelor şansa de a putea negocia de pe poziţii cât mai bune cu celelalte în vederea formării guvernului. Nici măcar nu mai este atât de importantă cucerirea unei majorităţi pentru a forma de unul singur guvernul; o politică de negociere bine pusă la punct îţi poate aduce avantaje similare. Din această cauză sunt atât de la modă alde Hrebenciuc şi Olteanu. Ei nu fac altceva decât să pună în practică abolirea cu bună ştiinţă a principiilor doctrinare. Nesocotind învăţăturile Brătienilor, liberalii au înţeles că nu pot supravieţui la putere decât printr-o permanentă negociere cu celelalte forţe politice. De departe, aşi la acest capitol sunt conservatorii, care timp de două mandate, şi-au asigurat locuri călduţe de miniştri şi secretari de stat. Pentru Dan Voiculescu nu a contat niciodată cu cine merge la braţ; pentru el a contat doar ca partidul său să deţină puterea, alături de ceilalţi. Nici UDMR nu a avut prea multe scrupule în a-şi negocia la sânge prezenţa în guvern; datorită constantului scor de 6% obţinut în alegeri, maghiarii au impus o adevărată cutumă: fără noi nu se poate forma guvernul.
Aşadar, cine mai crede în doctrine, în principii, în tradiţie? Într-o epocă în care procentele se fac pe simpatii, pe carismă, pe spectacol mediatic, puţini mai sunt aceia care să mai creadă cu adevărat în puterea principiului. Este şi greu; numai privindu-l pe Gigi Becali cum înhaţă hălci uriaşe de popularitate pentru el şi pentru PNG, eşti în stare să abdici de la orice principiu, să laşi baltă toate doctrinele din lume, oricât de atrăgătoare ar fi acestea. Încet-încet, politicienii au ajuns la concluzia că puterea se obţine mult mai uşor prin impostură, prin sfidarea bunului simţ, prin circ ieftin, prin demagogie, decât prin programe bazate pe doctrine bine puse la punct. Aşa s-a ajuns în situaţia ca PNL să aibă nevoie de PSD pentru a rezista la guvernare, aşa am ajuns să-i ascultăm pe liderii PLD, fratele mai mic şi mai viclean al PD, vorbindu-ne despre liberalism ca despre una din multele opţiuni doctrinare, de parcă un partid se poate îmbrăca azi în roşu, mâine în galben iar poimâine în verde. Aşa a ajuns PNG să ia o serioasă opţiune pentru alegerile care se apropie cu repeziciune. Aşa PNŢCD nu a mai ajuns în Parlament, aşa acest partid s-a alipit adversarului istoric PNL. Nimic nu mai este cum ar trebui să fie. Partidele politice sunt adevărate sorcove doctrinare, melanjuri greţoase de fragmente de principii şi bale mediatice, de idei luate de-a gata şi reprezentaţii greţoase în faţa electoratului. Deşi eşicherul politic românesc are nevoie mai mult decât oricând de limpezire, nimic nu pare a ne da vreo speranţă că lucrurile se vor aranja în vreun fel. Procentele electorale au luat de mult faţa doctrinelor, circarii i-au înlocuit poate pentru totdeauna pe politicieni.
Octavian HERŢA
