Cele 7 păcate ale Budapestei
Sâmbătă a fost sărbătoare la Vâlcea. Şi cum putea să fie altfel când Oltchimului îi merge bine? Drumul spre Sala Sporturilor era înţesat. Oameni de toate vârstele, cu steaguri, tobe, trompete şi confetti, mergeau să-şi susţină favoritele. Cei mai în vârstă rememorau momentele de glorie ale Chimistului, în timp ce alţii mai tineri trăiau pentru prima dată asemenea clipe. Scorul? Nu mai contează. Important este că unguroaicele au plecat spăşite, după o bătaie ca-n «Şapte Păcate», lăsându-ne nouă speranţa că putem redeveni ceea ce am fost cândva. Cândva?!
Au trecut mai bine de 25 de ani de atunci. Putini îşi mai amintesc însă de anul 1981, an în care Chimistul păşea timid în Divizia B. Timid, dar apăsat, deoarece a reuşit o promovare din prima. La fel de puţini îşi mai amintesc de antrenorul Pilică-Popescu şi de soţia sa Hilda, veniţi din Maramureş pentru a pune umărul la construirea unei echipe de viitor. La fel de puţini, însă îşi amintesc de primul secretar al Comitetului Judeţean de Partid –Vâlcea şi fost ministru de interne al României, Teodor Coman, cel care, deşi a fost în subordinea fugarului general de securitate Pacepa, s-a dovedit a fi un mare iubitor de oameni, cultură şi sport. Pe lângă grija ca Râmnicul să beneficieze de o aprovizionare decentă cu alimente, medicamente şi alte produse de strict necesar, a avut grijă să construiască o Sală a Sporturilor cum puţine erau la aceea vreme în ţară şi să-i ocrotească pe sportivi cu multă dragoste şi caldură.
În condiţiile date, nici rezultatele nu puteau să întârzie, Chimistul fiind prima echipă de provincie din România care câştiga un trofeu internaţional: Cupa EHF. Dupa o finală tur-retur, cu victorie în Germania Federală la Oldenburg (22-18), meciul de la Vâlcea se juca cu trofeul pe masă. Ca de obicei, într-o sală neîncăpătoare, Adrian Păunescu şi Cenaclul Flacăra din care nu lipseau Ştefan Hruşcă, Vasile Şeicaru, Doru Stănculescu, Anda Călugareanu, Adrian Ivaniţki, au încins atmosfera, dar şi spiritele de la Bucureşti. În opinia miticilor vremii nu trebuia să existe decât o singură iubire, un singur idol, un singur tablou la care să ne închinăm. În momentul în care sala scanda «Coman! Coman! Cel mai bun din RSR» şi s-a recompus un refren «Noi îl vrem pe Coman domn!», s-a dovedit cum se poate «muri» din prea multa dragoste. A fost momentul în care se pregătea îndepărtarea unui OM dintr-un judeţ, de lângă oamenii pe care i-a iubit şi care l-au stimat.
Meciul în sine a fost un spectacol total. Scorul de 29-21 spunând totul. A urmat apoi Supercupa Europei, câştigată la pas în Iugoslavia, în faţa unei formaţii mult mai titrate, urmând apoi alte şi alte performanţe. Acum, sala pare neîncăpătoare şi cei care vin cu trei ore înainte de meci pentru a prinde un loc, parcă ar merita puţin mai mult. Macăr atât. Un puţin care i-ar face să uite pentru câteva momente de grijile zilei de mâine.
Teo PRISÃCARU
