Capul sus, baieti!
Poate că victoriile consecutive de până acum i-au speriat pe mulţi dintre „municipali”. Poate. Sau poate că invers. Unii au zis că e bine aşa, au rămas pe „tânjeală”, cum se spune, iar ceea ce am văzut la meciul cu cei din Câmpia Turzii numai joc de fotbal nu se poate numii. Asta dacă luăm în considerare evoluţia, sau mai degrabă non-evoluţia, grupării vâlcene. Toate astea au însă şi alte conotaţii, unele chiar în favoarea lui Pană.
Trebuie să spun din start că l-am apreciat pe Pană. Tânăr, cu dorinţa de a face ceva, de a arăta că nu degeaba a stat atâta timp în umbra unor antrenori cu nume din fotbalul românesc, Pană a venit la Vâlcea într-un moment în care gruparea din Zăvoi îşi propunea cea, şi anume o reconstrucţie pe termen lung. L-am apreciat, însă, pe Pană în special pentru faptul că acesta a rămas la Vâlcea şi după cele întâmplate cu conducerea Primăriei, după ce Dicu şi Gutău au fost arestaţi. Pană a strâns din dinţi, probabil că în dese rânduri s-a întrebat „ce caut eu aici, Doamne ?!”, a strâns din dinţi, repet, şi a încercat să păstreze echipa pe linia de plutire.
La un moment dat, la conferinţa de presă de după meciul de sâmbătă, Pană a schiţat un zâmbet. Unii l-ar fi considerat drept un zâmbet ironic. Eu, dimpotrivă, spun şi cred că zâmbetul de atunci al lui Pană a fost unul de refulare. A fost mai degrabă încercarea lui de a arăta că mai mult nu se poate. Că oricât de bun antrenor ai fi, cu echipa actuală, la variantele pe care le ai, nu poţi mai mult. Zâmbetul lui Pană a vrut mai degrabă, cred, să ne spună, sau să ne întrebe pe noi, ziariştii, decişi să nu-l menajăm prin întrebările acide pe care le-am pus, ce-i de făcut. N-a zâmbit deloc sarcastic, Pană, ci mai degrabă a zâmbit a durere. Sunt convins că şi-a dat seama de faptul că în după acest eşec s-ar putea să vină altul, şi altul, şi astfel să se ducă dracu într-un timp extrem de scurt, toată munca lui.
Nu trebuie să ne mai ascundem atâta după deget. Anul trecut nu s-a dorit promovarea. E un adevăr. La fel cum e tot un adevăr faptul că echipa lui Furnică de atunci a fost cu mult mai valoroasă ca cea pe care o arte Pană acum. şi spuneam mai înainte de faptul că această înfrângere ar putea avea şi o conotaţie care să-l ajute într-un fel pe Pană. Adică, dând cu presupusul, acolo unde toţi suntem aşi, Pană ar putea să spună aşa. Fraţilor, l-aţi criticat pe Situwe. Vedeţi că fără el în teren, pe partea unde ar fi trebuit să se afle el, am primit ambele goluri? La fel şi în cazul lui Alin Savu. Poate am fi făcut un altfel de meci cu el în teren! Şi din aproape în aproape ajungem din nou la soluţiile şi variantele pe care bucureşteanul nu le are.
Azi jucăm la Mătăsari. O localitate de care nu vreau să-mi aduc aminte. Ceea ce se joacă acolo numai fotbal nu se poate numi. Vâlcenii trebuie să strângă rândurile şi să arate că au valoare. Cel puţin faţă de una din echipele care câştigă pe teren propriu mai degrabă datorită jocului cu teamă făcut de adversar. Acum, ce să facem, viaţa nu are doar miere şi lapte. Mai sunt şi eşecuri, din care, spun unii, şi cam au dreptate, ar trebui să învăţăm cu toţii. Mai avem însă dreptul să sperăm că în Zăvoi vine peste puţin timp o echipă de „A”. De ce n-ar fi ea Steaua, Dinamo sau Rapid. Până una-alta, băieşi, trebuie să batem la Mătăsari. Va fi greu, dar eu cred că se poate. Faceţi-ne bucuria de a vedea în Zăvoi o echipă de primă divizie. Măcar să cădeţi de pe un cal frumos. Capul sus, băieţi. Avem treabă.
Ionel Gerea
