Când turma trebuie să tacă
Cei mai mulţi dintre cei care vorbesc toată ziua despre Oltchim, au habar despre subiect la fel de mult cât are Elena Băsescu despre limba română. Dacă vrei să te arăţi preocupat de soarta judeţului Vâlcea, fie că eşti politician, ziarist sau strungar, abordezi, cu orice ocazie, această temă. Arunci câteva cifre, pronunţi apăsat „Bruxelles”, deplângi soarta economiei vâlcene şi gata, ţi-ai asigurat respectul interlocutorilor. Vei dovedi că eşti în egală măsură, informat şi interesat, inteligent şi interesant. Dacă eşti politician, ai şanse mari să-şi vezi a doua zi numele în ziare. Dacă eşti ziarist, poţi încă o dată să-ţi demonstrezi pe pielea cititorului valoarea. Dacă eşti strungar şi te aude şeful, poţi spera ca vei creşte în ochii acestuia. Mai puţin contează că, de fapt, n-avem nicio treabă cu Oltchim-ul, că am ciupit şi noi câte-o informaţie pe care vrem să o transformăm în valută forte. Important este să fim noi peste vremuri, nu invers.
Luni de zile, politicieni şi ziarişti deopotrivă, s-au chinuit să demonstreze, făcând un nemaipomenit exces de zel, că acel credit pentru care se bate conducerea Oltchim, nu este ajutor de stat. Am văzut oameni în toată firea deformând, schingiuind şi schimonosind principiile economiei de piaţă, doar-doar vor reuşi să le arate ei comisarilor europeni că Oltchim nu cere ajutor de stat, ci altceva. Spiritul de turmă, slugărnicia împinsă dincolo de orice limite, fandoseala şi prostia au transformat orice discuţie despre un subiect cât se poate de serios, într-o flecăreală de bodegă, într-un monolog colectiv colcăind de empirism. Într-o tentativă disperată de a-l convinge pe Constantin Roibu că îi înţeleg problema, flecăritorii de serviciu nu au făcut altceva decât să i-o complice.
Până când, parcă astupându-şi urechile în mijlocul specialiştilor de doi bani, experţi în datul cu părerea, directorul combinatului a cerut linişte. Inutil să explicăm uimirea binevoitorilor, reduşi dintr-o dată la tăcere. Adică tot efortul lor devenea dintr-o dată egal cu zero, toate argumentele lor sclipitoare erau anulate de un deget la gură. A urmat lovitura decisivă, ruperea de ritm de care se teme orice oaie care crede doar în spiritul de turmă: Roibu a anunţat că strategia s-a schimbat. Care strategie, ce vorbă-i asta – s-au întrebat paralizaţi o parte din specialiştii de serviciu. Spun o parte, pentru că cei mai mulţi nici nu au priceput că notificarea Comisiei Europene pe care o va face Oltchim săptămâna aceasta, se bazează pe solicitarea unui ajutor de stat. Acelaşi ajutor de stat mult-hulit de „sprijinitorii” combinatului, combătut pe toate fronturile, aşa, numai în ciuda PCC-ului. Era logic să se întâmple astfel, atâta timp cât polonezii ar fi reuşit să-i convingă pe comisarii europeni, în cazul în care Oltchim ar fi negat că este vorba de ajutor de stat, că reprezentanţii societăţii vâlcene nu au dreptate. Este o mutare raţională, pe care Constantin Roibu o face în acord cu realitatea.
Sunt curios cum vor reacţiona în continuare aplaudacii de serviciu. Mă îndoiesc de faptul că vor asculta sfaturile lui Constantin Roibu, că vor lăsa la o parte cuvintele mari şi argumentele de carton, că vor avea bunul simţ să aştepte rezolvarea firească a cazului. Întotdeauna se vor găsi unii care să se împăuneze cu vreun succes inexistent, cu vreun sprijin străveziu sau cu vreo iniţiativă sterilă. Ei nu vor putea pricepe în ruptul capului că, uneori, dacă nu poţi face ceva concret pentru a rezolva o problemă, este mai cuminte să-ţi vezi de treabă. Ori, ceea ce s-a întâmplat până acum arată că soarta Oltchim trebuie să fie preocuparea tuturor, însă deciziile importante se iau în altă parte.
Octavian HERŢA
