A fost căpitan de echipă la Academia Hagi, a luat probe la Dinamo şi Steaua, a îmbrăcat de zeci de ori tricoul tricolor, dar s-a retras din fotbal la 19 ani

În sport, e la fel ca în viaţă. Poţi să ai talent, să munceşti mult pentru a-ţi atinge obiectivele şi totuşi să eşuezi sau să nu ajungi acolo unde îţi doreşti, iar alţii, poate mai puţin talentaţi şi cu eforturi minime, să aibă un drum uşor. Există, însă, şi situaţii când talentul e irosit. Regretatul antrenor Traian Popa a cunoscut multe exemple de acest gen şi tocmai de aceea folosea des expresia: ”Te-ai născut talent şi ai murit speranţă”. Unii jucători din fotbalul vâlcean ar fi putut ajunge la un nivel înalt, însă viaţa extra-sportivă sau o alegere greşită le-a schimbat destinul.

Unul dintre juniorii de mare valoare pe care i-a avut Vâlcea a fost Bogdan Omeag. Talentat, serios, muncitor, fără o viaţă extra-sportivă agitată. A ajuns la fotbal destul de târziu, la 11 ani, însă a urcat rapid pe treptele afirmării. La 15 ani era deja în lotul naţional şi în atenţia marilor cluburi din România. A ajuns la Academia Hagi, a fost căpitan în ”curtea Regelui”, a dat probe la Dinamo şi la Steaua, le-a luat, a jucat alături sau împotriva unor jucători importanţi din fotbalul românesc, precum Nicolae Stanciu, Gabi Iancu, chiar şi Keşeru, Ropotan, Pantilimon, Torje, însă la 19 ani a pus ghetele în cui. Zeiţa Fortuna nu a dorit să apară în calea lui. Astăzi ar fi fost poate jucător de bază la prima reprezentativă a României şi într-o echipă cel puţin de Liga I, dacă nu din afara ţării, dacă ar fi avut şansă, dacă ar fi fost ocolit de ghinion. Patru operaţii suferite la genunchi i-au frânt aripile şi i-au stopat ascensiunea, determinându-l, la vârsta la care ar fi trebuit să-şi ia zborul către fotbalul mare, să renunţe la sportul de performanţă. E o mică parte din povestea lui Bogdan Omeag, tânărul sportiv ajuns acum la 27 de ani, după patru ani de muncă în străinătate, dar cu alte planuri de viitor. Alte amănunte din experienţa sa de sportiv puteţi afla din interviul pe care vi-l redăm în continuare.

Când ai început să joci fotbal în mod organizat? Care a fost primul contact cu ”sportul-rege”?

Am început fotbalul la vârsta de 11 ani. Părinţii m-au dus la Oltchim. Îl aveam ca antrenor pe Costel Gaiţă. Cred că am stat acolo vreo doi ani, apoi m-a remarcat domnul profesor Emil Popescu, de la CSM Rm. Vâlcea. Am făcut o scurtă pauză, de vreo două luni. Am suferit o mică accidentare şi a trebuit să stau cu piciorul în ghips. În cele din urmă, mi-am luat transferul şi am mers la CSM. Am lucrat cu domnul Emil Popescu două-trei luni, apoi grupa din care făceam şi eu parte a preluat-o Cristi Lazăr. În anul respectiv am reuşit performanţa de a ajunge la turneul final. M-am remarcat şi am reuşit să ajung şi la lotul naţional. Am avut prezenţe constante la loturile naţionale de juniori timp de câţiva ani, cu excepţia perioadei în care am fost accidentat. La 15 ani a venit şi prima ofertă de a părăsi Vâlcea. M-au sunat de la Steaua Bucureşti, să merg la centrul de copii şi juniori pe care îl aveau. Am considerat atunci că sunt prea mic şi nu e momentul să plec de acasă.

Cum ai ajuns la ”Academia Hagi”, ce experienţe ai avut acolo şi de ce nu ai continuat la Constanţa?

La şase luni după oferta primită de la Steaua, în luna ianuarie a anului 2009, m-au sunat cei de la Academia ”Gheorghe Hagi”. Nu împlinisem încă 16 ani. Mi-au spus că am fost urmărit, că m-au monitorizat şi mi-au propus să merg la Academie. Refuzasem deja Steaua şi am zis că nu am cum să mai refuz şi Academia Hagi, că e o şansă pentru mine să-mi împlinesc visele. Am mers la Constanţa. Am stat un an şi jumătate la Academia ”Gheorghe Hagi”, până în vara lui 2010. A fost o perioadă excepţională, cea mai bună şi cea mai frumoasă din viaţa mea de sportiv. Timp vreo opt luni am fost căpitan la grupa mea de vârstă. L-am avut ca antrenor pe domnul Anghel, care este acum secund la Liga I la Viitorul Constanţa. La Academie m-am simţit apreciat. Domnul Anghel a ştiut să-mi valorifice toate calităţile. A fost unul dintre cei mai buni antrenori pe care i-am avut. Au contribuit, însă, la formarea mea şi trebuie să-i amintesc şi să le mulţumesc domnilor: Costel Gaiţă, Marian Deaconescu, Emil Poepscu, Cristi Lazăr, Viorel Ciofîcă, Gabi Mangalagiu. Am trecut prin mâna fiecăruia. Pe domn` profesor Mangalagiu l-am avut antrenor pe vremea când CSM 2 era la Liga a IV-a. Chiar dacă eram mai mic, mă lua mereu la meciuri. Deşi ceilalţi erau seniori, reuşeam să fac faţă. Eram rău în teren, agresiv. Am jucat pe postul de fundaş central, dar şi fundaş dreapta, mijlocaş la închidere. Antrenorii au încercat, m-au testat pe mai multe posturi.

Ai atins marea cu degetul şi brusc ţi s-au închis orizonturile. Ce s-a întâmplat?

În vara lui 2010, după turneul de la Constanţa cu Real Madrid, Barcelona, Galatasaray, cei de la Academie au zis că nu m-am mai ridicat la nivelul aşteptărilor. Am părăsit clubul şi de atunci au început ghinioanele. După ce am plecat de la Constanţa am fost contactat din nou de domnul profesor Uzunea, care era la clubul de juniori de la Steaua Bucureşti. Aflase că am plecat de la Academie şi m-a întrebat dacă vreau să mă duc la Steaua. Am acceptat, am stat o lună în probe. Erau ca şi luate. În ultima zi am avut un meci amical cu ”Mircea Eliade”. În prima repriză mi-am rupt ligamentul la piciorul drept. Nu am ştiut imediat despre ce a fost vorba. Abia după câteva zile, când am mers la control, am aflat ce se întâmplase. M-am operat, a urmat o perioadă de 6-7 luni de recuperare. Mi-am revenit şi am reuşit să ajung la Dinamo 2, unde era antrenor domnul profesor Liviu Ciubotariu. Am stat o lună şi jumătate sau două în probe, le-am luat, apoi am primit vacanţă. După vacanţă am revenit la Bucureşti. În prima zi am avut un meci amical. În jocul acela mi-am rupt cartilajul şi meniscul la piciorul stâng. Se întâmpla la 3-4 luni după ce revenisem pe teren, tot vara, în iulie-august. Am luat-o de la capăt, cu operaţie, recuperare, ca şi în anul precedent. De data asta am suferit două operaţii, la diferenţă de două săptămâni. Au zis iniţial că e vorba doar despre cartilaj, apoi m-am operat şi de menisc. La 17 ani am suferit prima accidentare, iar la 18 pe cea de-a doua. În primăvara anului următor am revenit pe teren. Până la urmă am rămas la Vâlcea, la juniori A. M-am întors sub comanda domnului Lazăr.

Când ai decis să pui ghetele în cui?

Între timp, la CSM, la echipa mare, a venit şi domnul Artimon. M-a luat şi pe mine la antrenamente, am stat în cantonament la stadion. Am prins vreo 10 minute la Liga a II-a într-un meci oficial cu Poli Timişoara şi în două partide am fost rezervă. În anul respectiv, însă, am terminat liceul şi m-am înscris la Facultatea de Educaţiei Fizică şi Sport de la Sibiu. Am vorbit cu cei de la Vâlcea, le-am spus celor de la CSM că mă voi muta la Sibiu şi vreau oarecum să-mi reziliez contractul şi să-mi caut o altă echipă în zonă. Până să încep facultatea, într-un meci amical, la Vâlcea, mi-am sucit genunchiul, iar după câteva luni am aflat că-mi rupsesem din nou ligamentul la piciorul drept. Mi-a recidivat prima accidentare. Am zis GATA! Am fost la control, iar medicii mi-au confirmat diagnosticul: ligamentul era din nou rupt. La un an după ce m-am accidentat m-am operat din nou. Mi-a spus doctorul că risc să mi se pună proteză, că pentru sănătate, pentru binele meu, ar fi bine să mă operez. Aşa am ajuns la patru operaţii. A patra şi ultima a fost de ligamente. La 19 ani am pus ghetele în cui. M-am înscris la facultate şi am terminat cu fotbalul. Am zis că e suficient pentru mine. Nu mai aveam puterea să-mi revin.

Ai fost operat de trei ori, ai trecut prin clipe grele, prin luni de chin, dar totuşi ai mers mai departe. De unde ai găsit puterea să continui?

Am iubit fotbalul, am visat să fac o carieră din asta. Pur şi simplu nu am vrut să renunţ. De fiecare dată am avut puterea să merg mai departe, însă am ajuns la o vârstă şi mi-am dat seama că a trecut timpul şi nu mai pot să-mi îndeplinesc dorinţele ca fotbalist. Pur şi simplu se repetau lucrurile în aşa fel încât nu puteam să înţeleg, nu-mi explicam de ce mi se întâmplă mie toate astea şi am zis gata, pun ghetele în cui, mă axez pe facultate, o să fiu profesor, antrenor. La vremea respectivă mă gândeam la mai multe lucruri, dar după ce am terminat facultatea s-a ivit oportunitatea de a pleca în Irlanda. S-a întâmplat în 2015.

Din fotbalist de mare perspectivă, cu Academia Hagi, Steaua, Dinamo, CSM în C.V., o facultate de sport terminată, ai început o altă viaţă în Irlanda. Regreţi pasul pe care l-ai făcut?

După terminarea facultăţii, neavând o situaţie financiară foarte bună, am ales să plec din ţară. Am ajuns să lucrez în Dublin. Am stat patru ani în Irlanda. Am reuşit să obţin ce mi-am dorit. A fost o experienţă foarte bună. Am cunoscut oameni minunaţi, am învăţat limba engleză mult mai bine decât o ştiam. Nu mi-e ruşine să vorbesc despre perioada aceea. Am lucrat ca şi şofer la Dominos Pizza. Livram pizza. A fost cel mai tare job posibil pe care puteam să-l am acolo. Îmi place şoferia, îmi place să conduc şi a fost un avantaj pentru mine. Aveam zile când lucram şi 12-14 ore, dar nu am simţit că îmi e greu. Am fost mulţumit de situaţia financiară, de ceea ce făceam. Dacă voiam să plec în concediu, doar anunţam şi se aproba. Am fost tratat super, totul a fost la superlativ. Totuşi, la un moment dat, intervine dorul de casă. În 2018, m-am întors în ţară, am stat 3-4 luni şi am avut o tentativă să rămân definitiv acasă, dar nu am reuşit să mă readaptez şi m-am întors în Irlanda. Nu regret nimic din experienţa pe care am avut-o în străinătate.

Ai găsit o explicaţie pentru numeroasele accidentări pe care le-ai avut?

Nu pot să-mi explic, nu am găsit răspunsul la tot ce s-a întâmplat. Ce a depins de mine, eu am făcut. Nu am avut o viaţă extra-sportivă agitată, ştiu ce lucruri bune şi ce lucruri rele am făcut. Am stat mult şi m-am gândit dacă am făcut ceva greşit. Dar nu am găsit răspunsul. Din contră, am fost pe treaba mea, mi-am văzut de şcoală, respectam programul întocmai, nu săream peste mese, nu pierdeam nopţile, nu fumam, cu consumam alcool, nu lipseam de la antrenamente. Ar putea fi din cauza calităţii sinteticului din Zăvoi, din acea perioadă. Din câte am aflat în timp, sinteticul topeşte masa musculară. Şi topind masa musculară toată greutatea se duce pe articulaţii, picioarele fiind cele mai solicitate. Apar probleme la nivelul genunchilor, gleznelor, spatelui. Nu sunt singurul care a avut astfel de probleme. Aproape toată generaţia mea, 1992-1993, a avut probleme medicale de acest gen. Nu ştiu dacă e vreunul care să nu se fi operat sau să nu fi avut probleme. Acum, suprafeţele de joc sintetice sunt altfel concepute, au granule, sunt mai de calitate.

De-a lungul carierei sportive te-ai intersectat cu jucători de mare valoare. Ai păstrat legătura, sunteţi apropiaţi?

Nu regret niciun moment din anii petrecuţi la fotbal. Am trăit nişte experienţe extraordinare. Îmi aduc aminte de fiecare meci, fiecare competiţie, deplasare, turneu. La lotul naţioal am parcurs toţi paşii, începând de la 14 ani şi jumătate şi până la 18 ani, cu excepţia perioadelor în care am fost accidentat. Din păcate, nu am reuşit să prind turnee finale oficiale, dar am participat la foarte multe acţiuni, în Italia, Serbia, Moldova, Ungaria, Austria. Sunt mândru că am îmbrăcat tricoul tricolor. La lotul naţional am fost coleg cu Nicolae Stanciu, Laurenţiu Brănescu, care îmi este prieten foarte bun şi azi. Cu Bogdan Vătăjelu am mai fost la lotul naţional. Suntem de aceeaşi vârstă, născuţi în 1993. Nu am fost în aceeaşi echipă şi la Vâlcea. El a plecat de mic la Steaua, dar am jucat împotriva lui când eram la Academie, la Constanţa. Am mai fost coleg la lot cu Florentin Matei şi mulţi alţii. La Constanţa am fost coleg de generaţie cu Alexandru Buzbuchi, fostul portar de la Viitorul, care a semnat acum un contract cu Gaz Metan Mediaş. Suntem prieteni, ţinem legătura. De asemenea, am fost coleg cu golgheterul de azi, căpitanul Viitorului, Gabi Iancu, cu Cristian Gavra, care e acum în Liga a II-a, la ”U” Cluj, cu Bogdan Țîru, fostul căpitan al Viitorului, care joacă în Polonia. La Academie era pe atunci şi Mihai Bălaşa, Ianis Hagi venea cu noi la antrenamente, deşi era mai mic. I-am scris acum o jumătate de an. L-am felicitat pentru transferul la Rangers. M-am mai intersectat cu fotbalişti cunoscuţi. Îmi aduc aminte că a jucat, la un moment dat, echipa naţională de tineret a României la Rm. Vâlcea un meci din preliminariile Campionatului European. Antrenor secund la tineret era Constantinovic. Dânsul mă cunoştea de la lotul naţional. A venit în vestiar la juniori, la CSM şi a zis că are nevoie de doi copii pentru un meci amical pe terenul mare. A întrebat de mine şi l-a mai luat şi pe Edi Popa, care era mai mare decât mine. Am jucat în acel amical cu foarte mulţi fotbalişti din zilele noastre, cum ar fi Torje, Ropotan, Pantilimon, Keşeru.

Pentru o perioadă, ai împărţit legea pe terenurile de fotbal din judeţ din calitatea de arbitru. Cum a fost acea perioadă pentru tine?

La arbitraj am ajuns cred că în anul 2 de facultate. Pentru că nu aveam o situaţie financiară deosebită şi voiam să păstrez oarecum contactul cu fotbalul, am zis că nu strică să încerc şi cu arbitrajul. Jucând fotbal, am considerat că îmi va fi mai uşor să mă adaptez, cunosc regulile, simt jocul. Am mers la arbitraj vreun an şi jumătate. Am făcut cursurile cu domnul Gigi Mosor. Am avut un incident la Stoeneşti, la meciul dintre Căpşunarii Buneşti şi Oltul Drăgoeşti. A fost scandal mare. Am fost lovit, s-au petrecut lucruri neobişnuite pentru mine pe un teren de fotbal. Incidentul a fost puternic mediatizat chiar şi în presa centrală pentru că la acel joc a fost prezent şi domnul Crăciunescu. Deşi am trecut prin momente grele, nu am fost demoralizat, nu am renunţat la arbitraj. Am mai continuat câteva luni, apoi mi s-a ivit oportunitatea de a pleca în Irlanda şi am pus şi fluierul în cui. Mi-a plăcut la arbitraj, dar am fost şi un pic dezamăgit de anumite aspecte. Mi-aş fi dorit să continui, dar în Irlanda nu am mai avut posibilitatea asta.

Ştim că te-ai întors de puţin timp în ţară şi nu mai vrei să pleci. Care sunt planurile de viitor?

Am revenit în ţară în luna februarie, cu gândul să mă integrez din nou în domeniul sportului, ca şi profesor de sport, antrenor. Am zis că e suficient şi cu străinătatea, am ales un alt drum. Vreau să îmi fac un viitor aici. Indiferent unde ai merge, paşii tot acasă te îndrumă. Nu sunt tocmai aproape de părinţi, dar când mă apasă dorul mă urc în maşină şi ajung în patru ore la ei. M-am mutat în Constanţa. Din păcate, nu văd posibilitatea de a învăţa şi a mă dezvolta personal şi profesional la Vâlcea. Îmi doresc să fiu profesor de sport şi antrenor. Pe 29 iulie o să particip la examenul pentru titularizare. Sper să iau o notă bună să prind un post de profesor de sport. Mai departe vom vedea ce va fi. Iau lucrurile pas cu pas. Sper că se vor întâmpla lucruri bune în viitor. Important e că sunt bine sănătos. Despre fotbal, la nivel organizat, nu se mai poate vorbi. Sunt 8 ani de când am pus ghetele în cui. Mai joc doar cu prietenii, dar şi aşa, după operaţiile pe care le-am suferit, trebuie să fac o încălzire bună. Nu o să uit, însă, niciodată ce am trăit. Toate amintirile, fiecare experienţă, fiecare meci în parte, sunt întipărite în suflet. (S.S.)