Ne-am săturat de investitori strategici

Într-o ţară normală, o societate de importanţa Oltchim-ului ar beneficia de maximă atenţie din partea guvernanţilor. În România, acest lucru aproape că nu se întâmplă. Nu am obiceiul să laud managerii de societăţi comerciale, însă în ceea ce-l priveşte pe directorul Oltchim, Constantin Roibu, voi face o excepţie. Dacă Oltchim a rezistat până acum, acest lucru se datorează în mare măsură competenţei şi implicării acestui om. Cu toate piedicile puse de-a lungul timpului, Roibu a reuşit să dezvolte continuu activitatea societăţii. Au fost create secţii noi, în timp ce componentele deja existente ale combinatului au căpătat o altă anvergură. De la an la an, producţia şi cifra de afaceri a societăţii au crescut, fapt care a transformat Oltchim într-un punct de referinţă în economia românească. În tot acest timp, societatea nu a fost ocolită de pericole. Iar principalul pericol l-a constituit tocmai statul.

Întotdeauna caşcavalul atrage şobolanii. În contextul a mii de privatizări aşa-zis strategice, soldate cu faliment, Oltchim a reprezentat pentru guzganii tranziţiei o atracţie permanentă. S-a spus în repetate rânduri că şi societatea vâlceană trebuie privatizată, argumentându-se că de când lumea şi pământul statul nu este un bun administrator. Chestiunea privatizării Oltchim bântuie de multă vreme minţile celor care s-au aflat la un moment dat la putere. Pentru cei obişnuiţi să jefuiască în mod constant economia naţională, existenţa unei societăţi de tipul Oltchim a fost mereu o curiozitate. Pentru cei care administrează societatea, lupta cu şobolanii atraşi de mirosul banilor a fost o adevărată provocare, un pariu care trebuia câştigat cu orice preţ. Înstrăinarea Oltchim este încă, pentru mulţi, un vis frumos. Aşa-zişii investitori strategici au dat mereu târcoale platformei chimice vâlcene, doar-doar vor putea pune mâna şi pe una dintre puţinele societăţi comerciale profitabile aflate în administrarea statului. Din fericire, pariul a fost câştigat de conducerea Oltchim. Pericolul însă nu a dispărut, ci planează aidoma unei presimţiri rele deasupra platformei.

Zilele trecute, l-am auzit pe Constantin Roibu spunând răspicat că se va împotrivi din toate puterile unei privatizări cu un investitor strategic. Directorul Oltchim ştie bine ce spune. S-a văzut ce s-a întâmplat atunci când societăţi de importanţă naţională au încăput pe mâna unor asemenea investitori. S-a ales praful şi pulberea de coloşii industrali româneşti iar statul a încasat sume ridicole de bani, în condiţiile în care numai terenul pe care este amplasată o astfel de societate valorează pe piaţa liberă de zece ori preţul obţinut. În judeţul Vâlcea, peste drum de Oltchim, s-a văzut cel mai bine ce proporţii poate lua jaful garantat de statul român. Uzinele Sodice Govora aproape că au fost vândute cu totul la fier vechi de către fraţii Cristescu. Presa a scris mii de pagini despre tunul dat la USG de timişoreni; nici până acum cei vinovaţi nu au plătit pentru faptele lor. Deşi încă de la început s-a putut observa care sunt adevăratele intenţii ale Cristeştilor, nimeni nu a luat vreo măsură. Afaceriştii de pe Bega au făcut ce-au vrut muşchii lor pe platforma chimică vâlceană, fără a fi luaţi la întrebări de autorităţi.

Cine garantează că o eventuală privatizare a Oltchim nu va avea efecte similare? Doar în clipa în care un şef al AVAS va garanta cu libertatea că privatizarea va fi una corectă, voi putea crede în bunele intenţii ale acestuia. Până atunci însă, Oltchim trebuie să rămână acolo unde este, întrucât reprezintă o dovadă a faptului că atunci când se doreşte, statul poate fi un bun administrator. De-abia în momentul în care activitatea combinatului nu va mai da rezultatele scontate se va putea vorbi cu adevărat despre posibilitatea privatizării. Iar până la acel moment mai avem de aşteptat. 
Octavian HERŢA