Dinozaurul

A apărut în viaţa publică într-un mod foarte straniu, aidoma unei fantome răsărite din negura trecutului. Se întâmpla prin 2003, când un personaj mirosind de la o poştă a comunism, devenea într-un mod aparent surprinzător, prefect de Vâlcea. Puţini ar fi pariat la acea vreme că fostul prefect Mircea Perpelea va fi înlocuit cu un ins de o asemenea tristă amintire. Cred că sunt în asentimentul multora atunci când spun că Aurel Vlădoiu a apărut pur şi simplu din neant. Ani de zile, omul a desfăşurat o activitate discretă la Regia Protocolului de Stat, ducându-şi zilele de fost protejat al sistemului comunist, exact acolo unde te aşteptai să-l găseşti: pe lângă vila lui Ceauşescu de la Olăneşti. Nimeni nu i-a văzut poza sau numele prin ziare, decât accidental, cu cine ştie ce ocazie.

Deodată, Aurel Vlădoiu este numit în fruntea judeţului. Puţini ştiau la acea vreme care au fost resorturile care l-au adus pe acest ins în lumina reflectoarelor. Masoneria, din care fostul activist de partid face parte de multă vreme, fără a se remarca însă prin cine ştie ce merite, şi-a atins încă o dată scopul. Unul dintre „fraţi” a fost smuls din întuneric şi redat vieţii publice. Căci aşa s-a întâmplat în toamna anului 2003, când Aurel Vlădoiu a sosit la Râmnicu Vâlcea pentru a se încrunta fioros la toată lumea: un animal preistoric, care a trăit departe de ochii lumii, doar-doar aceasta îi va uita trecutul, a fost smuls din peştera sa şi înfăţişat publicului. Un prădător pentru care meniul vegetarian de la Olăneşti nu mai era de ajuns, s-a întors la civilizaţie pentru a încerca să se impună în forţă semenilor. Şi, într-o oarecare măsură, a reuşit.

Beneficiind de sprijinul masoneriei, compusă în mare parte din oameni puternici, mulţi dintre aceştia foşti nomeclaturişti în regimul comunist, Aurel Vlădoiu a ignorat treptele fireşti ale ierarhiei Partidului Social Democrat. Ca o paranteză, nici până la această oră nu se ştie cu exactitate când a devenit acest personaj membru al PSD; gurile rele spun că el a fost făcut membru chiar înainte de a fi pus prefect, fabricându-i-se în laboratoarele discrete ale masoneriei şi o vechime de câţiva ani pentru a nu avea vreo dificultate atunci când va candida pentru orice funcţie. După o carieră scurtă de prefect, Aurel Vlădoiu se orientează din nou şi se înfige direct pe lista organizaţiei judeţene Vâlcea a PSD pentru Camera Deputaţilor. Acoperit de votul pe listă, Vlădoiu ajunge mare deputat pesedist iar un an mai târziu încearcă prin toate mijloacele să devină preşedinte al organizaţiei judeţene de partid. Cu toate sforile trase de „fraţi”, Vlădoiu repurtează un eşec lamentabil. Printr-un joc de culise ultracunoscut, omul de casă al familiei Ceauşescu se mulţumeşte cu un os mai mic, acela de preşedinte executiv al organizaţiei, adică un premiu de consolare care ar fi trebuit să-i mai satisfacă un pic pofta de putere.
Aurel Vlădoiu are o istorie extrem de interesantă, care într-o zi ar trebui cunoscută publicului vâlcean. A fost de toate la viaţa lui şi mai ales, a reuşit performanţa să facă avere în proporţie de 90% prin intermediul funcţiilor deţinute în slujba statului. Cu o singură excpeţie, reprezentată de perioada în care a fost director al falimentarei Bănci Internaţionale a Religiilor la Drăgăşani.

Timp de 10 ani a fost primar la Băile Olăneşti, cu această ocazie devenind unul dintre apropiaţii familiei Ceauşescu. În diferite ocazii, Vlădoiu a făcut trimitere la acele vremuri, reuşind să o descrie pe Elena Ceauşescu în culori dintre cele mai calde. Dacă te iei după Vlădoiu, Leana nu era nici pe departe o scorpie analfabetă, ci o femeie un pic mai autoritară, dar care altfel avea un suflet bun. De atunci se pare că ca rămas Aurel Vlădoiu cu o slăbiciune pentru femeile autoritare; cred că a simţit mereu nevoia de a fi dominat, protejat şi uneori chiar chinuit de o prezenţă feminină, asimilabilă într-o oarecare măsură unei mame atotputernice. Probabil că acei ani, în care legenda spune că Aurel Vlădoiu obişnuia să spele picioarele nevestei dictatorului, au fost cei mai fericiţi pentru el. Şi tot de atunci par să-i fi rămas obiceiurile actuale, de mic staraboste local, care atunci când îi vine bine urlă la ceilalţi din toţi rărunchii iar când apare un prădător dominant, schelălăie laş, strângându-şi coada între picioare. Dar despre toate acestea, într-un editorial viitor.
Octavian HERŢA