Argumente pentru o privatizare corectă

Tare mi-e teamă că statul o va da din nou în bară atunci când se va decide, în sfârşit, privatizarea SALROM. Toate semnalele de până acum indică faptul că deja anumite structuri sindicale au început negocierile, imorale dacă nu ilegale, cu compania austriacă Salinen, interesată în cumpărarea SALROM. Asta în condiţiile în care AVAS nici măcar nu a dat semne concrete, cel puţin la nivel oficial, că ar vrea să vândă Societatea Naţională a Sării. Din această cauză, am toate motivele să cred că se doreşte menţinerea unei linişti suspecte vizavi de una dintre cele mai importante privatizări din istoria României. Altfel nu văd de ce austriecii ar negocia deja preluarea SALROM, indicând chiar şi sumele pe care doresc să le investească în această industrie extrem de profitabilă: 60 de milioane de euro, cu vreo 40 mai puţini bani decât ar avea nevoie SALROM pentru a fi retehnologizată.

Ca dovadă a siguranţei în mişcări a companiei Salinen Austria este şi estimările privind personalul societăţii româneşti. Surse din cadrul companiei au declarat că din cei 2.500 de salariaţi ar putea rămâne în producţie circa o treime, restul urmând a primi salarii compensatorii de câte 400 milioane lei vechi pentru a-şi face un alt rost în viaţă. Este de înţeles de ce sunt atât de interesaţi austriecii să cumpere sarea românească. Aceasta este recunoscută ca fiind una de foarte bună calitate, spre diferenţă de cea exportată de fostele ţări sovietice, în speţă Ucraina. În plus, potenţialul oferit de această industrie nu este deloc de neglijat, ridicându-se la nu mai puţin de 400 milioane tone. De fapt acesta este cel mai important argument care i-a convins pe cei de la Salinen să-şi concentreze eforturile pentru a convinge autorităţile române să le vândă mai pe nimic SALROM-ul: industria austriacă a sării este cu mult mai mică decât cea a României. Practic, pentru austrieci ţara noastră este din acest punct de vedere o mină de aur alb, care poate produce de acum încolo multe milioane de euro.

În tot acest context, propunerea managerului Oltchim, Constantin Roibu, de înfiinţare a unui consorţiu format din cei mai importanţi patru clienţi autohtoni ai SALROM, care să participe la licitaţia pentru privatizarea societăţii, a picat rău pentru austrieci, dar şi pentru factorii de decizie care cu siguranţă şi-ar fi dorit mai multă linişte la acest capitol. Una peste alta, Roibu şi-a asumat un rol extrem de important, mai ales că societatea pe care o reprezintă este de departe cel mai mare client de sare lichidă al SALROM. Omul ştie foarte bine de ce este vital ca sarea să rămână la un patron român, fie el compus din patru societăţi. În primul rând, cei patru acţionari ar avea tot interesul să rentabilizeze procesul de producţie al sării, întrucât astfel sarea ar fi obţinută mult mai ieftin. În al doilea rând, preţurile ar putea fi controlate mult mai uşor, acestea aflându-se în strictă dependenţă cu producţia acţionarilor principali. Este foarte clar că un patron străin ar umbla în primul rând la preţuri, urcându-le suficient de mult cât să apese enorm pe umerii Oltchim, Uzinelor Sodice Govora sau Upsom Ocna Mureş. În acest fel s-ar crea un dezechilibru care ar afecta întreaga industrie chimică românească, dependentă în mare măsură de Societatea Naţională a Sării.
Rămâne de văzut în ce măsură propunerea lui Constantin Roibu va găsi înţelegere la autorităţile române. Este foarte clar că dacă acestea au cel mai mic interes să apere economia românească de dezechilibrele unei privatizări eşuate, trebuie să se aplece cât se poate de serios asupra acestei propuneri responsabile, care are în vedere întregul spectru industrial. Dacă autorităţile nu vor înţelege nici în al treisprezecelea ceas că privatizare nu înseamnă doar să vinzi unui investitor străin ceea ce ai tu mai de preţ pentru un preţ de nimic şi nişte comisioane grase, ne vom trezi iar că a fost pus la pământ un sector vital al economiei româneşti.
Octavian HERŢA