”Coviduţul este un virus straniu. Simţeam cum fiecare părticică a corpului mă ardea şi mă durea. Mă simţeam călcată de tir, tren şi băgată într-o maşină de tocat carne”

• Un fost arbitru şi observator vâlcean, în prezent delegat la o echipă de juniori din Drăgăşani, a simţit pe propria piele ce înseamnă să ai Coronavirus

Dacă la debutul pandemiei de Coronavirus în România, la Vâlcea se înregistrau cazuri puţine de persoane infectate, motiv pentru care mulţi se întrebau dacă nu cumva lucrurile sunt exagerate şi virusul există doar în mintea unora, pe măsură ce a trecut timpul am ajuns la sute, chiar mii de infectaţi. Cele mai multe dintre persoanele depistate pozitiv au avut forme uşoare sau medii de boală, însă au fost şi cazuri mai grave, soldate chiar cu decesul persoanelor infectate. Zeci de jucători şi oameni de fotbal şi de sport din Vâlcea au fost în izolare sau internaţi în spital în ultimele luni, cu Coronavirus. Mulţi dintre ei au ales, însă, să nu vorbească despre experienţa prin care au trecut, una neplăcută chiar şi pentru cei care nu au avut simptome. Nu este şi cazul Mariei Teodora, de la Drăgăşani, fost arbitru şi observator de fotbal vâlcean, în prezent delegat la echipa de juniori a CS Olimpia Drăgăşani. Teo a fost depistată pozitiv la testul pentru COVID-19 în luna septembrie. A trecut prin clipe de coşmar, dar a reuşit să iasă învingătoare din această luptă şi a decis să împărtăşească experienţa sa cu toţi prietenii din mediul virtual. A postat pe facebook, în detaliu, cum a trecut peste această cumpănă. Sunt mărturii emoţionante, cutremurătoare chiar, trăiri care poate vor avea un impact asupra celor care nu cred în existenţa virusului sau poate care, dimpotrivă, exagerează cu teama că vor contacta virusul asiatic. Vă prezentăm, în continuare, şirul evenimentelor petrecute în viaţa Mariei Teodora în debutul acestei toamne.

”COVID-19…. Carcalacul ăsta a durut al dracului de tare! Fizic şi psihic. Dacă m-ai fi întrebat ce fac toamna asta, cu siguranţă nu aş fi zis COVID. Recunosc că în plină pandemie de COVID-19 m-am numărat şi eu printre cei care au lucrat. De ce vorbesc despre asta abia acum? Am avut nevoie de linişte (încă mai am) să mă recuperez fizic şi psihic şi să mă asigur de faptul că am părăsit învingătoare cetatea COVID-19. Scopul acestei postări nu este acela de a mă plânge, ci consider că este important să aflăm adevărul despre Coronavirus de la cei care au trecut printr-o astfel de experienţă. Şi nu doar de la persoanele care apar la TV şi reuşesc să ne taie orice urmă de viaţă şi de speranţă. Mi-am zis că nu poate fi atât de greu să descriu simptomele unui virus care a îngrozit întreaga planetă. .. Dar am descoperit că nu este uşor să vorbesc despre un virus invizibil care a dat cu mine de toţi pereţii şi care m-a tocat psihic. Cu toate astea, mărturisesc că sunt prea sărace cuvintele pentru a descrie cum se simte exact acest Coronavirus…

Cum s-a manifestat? Undeva în luna septembrie, viaţa m-a aruncat în afara traseului planificat de mine. O tuse banală, seacă şi ameţeală mi-au schimbat ruta şi echipajul. Prima zi, oboseala nejustificată. A doua zi am început-o cu o stare generală bună. Acea tuse a dispărut, motiv pentru care m-am gândit că nu a fost nimic grav. Însă surpriza a apărut la masa de prânz. Uşor, dar sigur, am simţit că apar iar ameţeală şi oboseală plus frisoane… COVID-19 ştie cum să te păcălească şi să se joace cu psihicul tau. Seara a debutat cu o stare de moleşeală – clasica expresie „a zace”, cu o uşoară durere de cap, însoţită de o căldură internă. Mai exact, mă perpeleam în pat ca „micul pe grătar”. Simţeam cum îmi arde spatele, iar salteaua patului ardea şi ea. Din acel moment mi-am administrat paracetamol , nurofen şi alte alea pentru răceală. Ziua 3, la recomandarea unei persoane încep cu antibiotic Azitromicina….pentru 2 zile starea mea tot neschimbată. Nu puteam mânca, beam doar apă şi câte un fruct. După 2 zile, sun un doctor în care aveam încredere …îi spun ce mă durea şi cer să trec pe injectabil. Fac alte 2 zile antibiotic, recomandat… starea mea se agrava.

Ziua 6, merg si fac o radiografie la plămâni….rezultat – pneumonie! Ziua 7, epuizare totală. Confirmarea că aş putea fi suspectă de Coronavirus a venit în ziua 7. Start joc! Habar n-aveam că ăla a fost momentul în care viaţa a strigat „Acţiune!”. Primul gând a fost să mă autoizolez. Deşi am citit destul de mult despre Coronavirus, panica şi frica de necunoscut m-au acaparat. Am pus mâna pe telefon şi am sunat la 112…2 ore am aşteptat să vină ambulanţă. De fapt… aveam să ajung victima unui sistem sanitar care pe mine m-a depăşit mult din punct de vedere psihic în toată această perioadă. După ce mi-au pus câteva întrebări şi le-am descris simptomele….trebuie să aştept. Toată lumea îţi spune cum să nu iei COVID-19, dar nimeni nu îţi spune ce să faci dacă îl iei. Cea mai mare problemă în această luptă cu virusul este faptul că autorităţile nu au elaborat un ghid oficial care să-ţi ofere paşii de urmat, iar reprezentanţi ai unor instituţii care ar trebui să dea răspunsuri clare şi concrete nu ştiu ce să-ţi răspundă la întrebări. Ajung în sfârsit la Spitalul Drăgăşani, unde într-un cort aştept mai bine de 30 minute….până vine cineva să mă vadă. Într-un final mă internează în izolator până vine rezultatul la test… pe care îl primesc undeva pe la ora 18.00.

Câteva ore mai târziu am început să transpir foarte mult, iar termometrul indica o temperatură de 36.5 grade C. Într-o fracţiune de secundă am simţit cum toţi muşchii încep să mă doară. Era o durere musculară (nu am simţit în viaţa mea aşa ceva) care m-a făcut să îngenunchez şi să ţip. Coviduţul este un virus straniu. Simţeam cum fiecare părticică a corpului mă ardea şi mă durea. Mă simţeam călcată de tir, tren şi băgată într-o maşină de tocat carne. Stăteam în pat şi simţeam cum în interiorul corpului ceva îmi loveşte fiecare organ. Simţeam că respir foc când trăgeam aer pe nas. Apoi a apărut debutul digestiv şi debutul neurologic, cu manifestări precum dureri de cap deosebit de puternice şi senzaţia de ameţeală.

Dacă cineva mi-ar fi spus că o să ajung vreodată să mă cert cu un virus şi să-l implor să mă lase în pace, i-aş fi spus clar că este nebun. Parcă trăiam un film horror. Mă dădeam într-un carusel cu o viteză ameţitoare, iar în depărtare auzeam zeci de voci.

Să o spunem pe faţă şi asumat: în România, Coronavirus nu te afectează fizic, cât te loveşte psihic. Realizezi că în ring eşti tu şi virusul. Corpul tău şi COVID. Lupta se duce între voi doi. Dar nu îţi permiţi să pierzi timpul pentru a-ţi monitoriza simptomele. Nu eşti lăsat să faci asta. Pentru că atunci când vine vorba de acest virus, cei de la celălalt capăt al telefonului te învaţă să numeri corect. Este important să comunici în a câta zi de simptome eşti. Este fix problema ta dacă ai ghinionul să ai în ziua a 10-a simptomele pe care trebuie să le ai în ziua a 3-a.

Am fost speriată de necunoscut, revoltată de modul în care funcţionează instituţiile statului şi nervoasă pe toţi cei care se cred mai deştepţi decât medicii. M-am simţit aruncată în ape tulburi, dar ştiam că trebuie să lupt să ajung la mal. Am făcut chiar şi un atac de panică în momentul în care am simţit cum fiecare părticică din mine „urlă” de durere…

Acela a fost momentul în care am simţit nevoia să închid telefonul, internetul, tot. M-am întins pe jos, am plâns de durere şi am ţipat. L-am ameninţat pe prietenul Coviduţ şi am început să număr şi să respir corect. Am închis ochii şi am cântărit balanţa. Din clipa aceea trebuia să lupt…..pentru ce lăsasem acasă. Mi-am asumat lupta. Nu mă întrebaţi de ce şi nici nu acţionaţi ca mine dacă ajungeţi într-o situaţie asemănătoare. Sunt genul ăla de om care merge la medic pentru orice rahat. Dar de data asta, o voce interioară m-a îndemnat să spun NU cu toată convingerea. Din păcate, pentru mine, sistemul medical de stat înseamnă o traumă psihică prea mare. Nu ştiu dacă am greşit sau nu.

După ce a venit rezultatul am aşteptat până pe la miezul nopţii să fiu transferată în Spital COVID… Ba, la Horezu, Vâlcea sau Brezoi…nu ştia nimeni! Shht… Atunci când am fost anunţată: pleci, a venit Salvarea… o doamnă simpatică şi blândă, recunosc, mi-a mărturisit că „dracul nu este atât de negru pe cât pare”… şi că o să fiu bine. Ajung la Vâlcea, rămân până la urmă acolo….îmi era din ce în ce mai rău ….Prima noapte, coşmar…noapte neagră…nu a trecut nimeni până dimineaţa la 6.00 timp în care am făcut frisoane, nu aveam cu ce să mă acopăr…

Următoarele zile nu au fost deloc uşoare. După câteva zile trăite doar cu apă şi un iaurt pe zi, priveam mâncarea ca pe un inamic. Conştientă de faptul că trebuie să încep să-i dau corpului resursele necesare, ora mesei era un adevărat show. Dura cam 40 de minute să mănânc un bol cu supă şi toată nebunia se încheia cu stări de vomă şi transpiraţii. Mă ţineam de pereţi să ajung la baie. Oboseam, transpiram, ameţeam…îmi afectase stomacul şi mă durea îngrozitor. Au fost nopţi albe, multe… Dar uşor m-am împrietenit cu Coviduţ. Ironic din fire, în fiecare dimineaţă îmi dădea semne că este cu mine. Mă ardea atât de tare în piept şi stomacul! Dar răspunsul meu pentru el suna cam aşa: „Neaţa, scârbă mică! Tot aici eşti…!”. Apoi îl serveam cu ceai , dulceaţă şi biscuiţi Era singurul moment când îi mulţumeam că nu am gust, pentru că aveam gură opărită de la pastile. Incertitudinea şi spaima… Au fost momente când m-a cuprins panica. În special noaptea, atunci când simţeam cum mă doare şi mă arde în piept. Apoi făceam repede un reality-check. Îmi monitorizam temperatura, număram şi respiram. Am acceptat faptul că este normal să îmi fie teamă. O rătăcire de gânduri te poate muta cu uşurinţă în anxietate profundă şi claustrofobie. Stările pe care le ai… trec, vin, pleacă şi se înghesuie, dispar şi reapar, provoacă rău sau te motivează să lupţi.

1, 2, 3… 14
Coronavirs te învaţă să numeri corect – zilele de simptome, zilele de izolare, zilele de la testare. Dacă la început cei de la DSP mi-au comunicat faptul că trebuie să număr 14 zile de izolare din momentul în care am aflat rezultatul testului… Aşa cum le-am repetat şi lor în nenumărate rânduri, aşa scriu şi aici: cu virusul se supravieţuieşte, dar nesimţirea, nesiguranţa şi miserupismul altora te lovesc fix în moalele capului. Şi doare!
Pentru mine, show-ul nu s-a terminat după cele 14 zile. Iar atunci când crezi că totul revine la normal, Coviduţ vine şi te mai altoieşte puţin. Nu mai are puterea de la început, dar îţi dă semne că e p-acolo. După ce au trecut cele 13 zile de spitalizare plus una de izolare, eram obosită, mă simţeam epuizată şi mă durea tot corpul. Durerea aia de cap avea să mă mai chinuie şi în continuare. Părul a început şi el să cadă după a 6-a zi de simptome (mi s-a spus că al meu oganism deştept a oprit funcţia de creştere a părului, de digestie, etc, pentru a lupta cu virusul).

Dacă stăteam în pat, totul era uşor. Erau simptome cu care puteam să supravieţuiesc. Abia după 16 zile am simţit că dorm cu adevărat. Dar minunea nu a ţinut mult pentru că unele seri veneau la pachet cu o uşoară tuse seacă. Din fericire, nu m-a chinuit prea multe nopţi. Însă, atunci când am decis că este momentul să mă apuc de o curăţenie generală pe care ţi-o recomandă orice medic la sfârşitul perioadei de izolare, corpul mi-a dat un mare sign out. După un minim, minim de efort, am început să tremur, să ameţesc, să transpir şi să-mi crească ritmul cardiac. Stări care mai continuă chiar şi acum. Motivul? Riscam să mă trezesc din nou cu un rezultat pozitiv. Testele noastre de PCR sunt atât de sensibile încât pot detecta chiar urme minuscule ale virusului. Potrivit medicilor, după cele 14 zile de izolare, un test pozitiv nu înseamnă prezenţa virusului viu şi a posibilităţii de a-l transmite mai departe. Conform mai multor studii, replicarea virală scade rapid la o săptămână după debutul simptomelor şi pacienţii nu mai răspândesc virusuri viabile după a doua săptămână de boală.

Haideţi să ne informăm mai mult şi să luam o pauză de la cele mai negre breaking news-uri. Repet! După 14 zile, un test pozitiv nu înseamnă prezenţa virusului viu şi nici posibilitatea de a-l transmite mai departe! Nu o spun eu, ci medicii din întreaga Europă. Psihic… sunt obosită. Foarte obosită. Dar am avut nevoie de Coronavirus în viaţa mea. Nemernicul ăsta mic m-a aruncat în larg şi mi-a demonstrat cât sunt de puternică. M-a închis între 4 pereţi şi m-a îngenuncheat de durere. Însă, la final, m-a adus la ţărmuri care se dovedesc mult mai interesante decât destinaţia.

Dacă vrei să te cunoşti cu adevărat, izolează-te, fie şi o singură săptămână. Vei fi surprins să vezi câte lucruri poţi afla despre tine. Dar şi cât de insuficient este pentru sufletul tău aerul pe care ţi-l oferă cei de afară. Sună ironic, dar Coviduţ dă măştile jos. Am văzut cine şi cum îmi e aproape, cine e iraţional până la comportamente şocante şi cum o mână de ajutor vine fix de unde nu te aştepţi.

Am traversat o perioadă cu emoţii înghesuite din care am învăţat. Cine mă cunoaşte, ştie că am o viaţă agitată. Nu mă plâng, asta mă face să mă simt ok şi e mişto. Dar de data asta am învăţat să aştept, să nu mai accelerez ca nebuna, să nu mai grăbesc lucrurile doar din dorinţa de a bifa cât mai multe sarcini într-o zi. M-a pălmuit până când am învăţat să trăiesc acum, nu ieri şi nici mâine. Eram atât de ocupată cu planurile de viitor şi uitam să mă bucur de prezent. În perioada de izolare, Coviduţ nu mi-a dat voie să-mi fac planuri. Singura sarcină era să respir… astăzi… Se poate întampla oricui. Vom trăi cu acest virus gripal. Nu poţi să te închizi în bula ta şi să aştepţi să treacă. Poartă mască, spală-te pe mâini, păstrează distanţa! Închide TV-ul, citeşte, informează-te, întreabă! Fă sport, stai la soare, dormi suficient şi rămâi „negativ”! Şi reţine, nu se moare de COVID, ci cu COVID! Sănătate!”