Sa te nasti sub o stea norocoasa

De tristeţe şi de-al naibii

Să te naşti sub o stea norocoasă

  Ceea ce s-a petrecut în această primăvară la Steaua e un fenomen irepetabil în alte locuri, neîngăduit trişorilor şi interzis istoriei oricărei alte echipe din ţară. Nu scorurile, nu meciurile, nici măcar jocul Stelei, în multe momente sclipitor, nu contează acum când încerc să-mi explic momentele de fascinaţie şi magie de pe „Rapid” şi „Lia Manoliu”. Ca orice frântură de magie, nici aceasta nu se lasă descifrată, ci doar admirată. Publicul iubitor de Stele, pentru că el este autorul moral al renaşterii, are în datele sale intime nu doar cheia succesului, ci şi elixirul vieţii fără sfârşit. Îmbătat de spectacolul fanilor am crezut că n-am să mai asist niciodată la o partidă câştigată de tribune, indiferent de valorile care se manifestau pe gazon. Spectacolul marilor galerii ale lumii are şi la noi în ţară un corespondent. Steaua nu e cu nimic mai prejos decât Nou Camp sau Anfield Road.

   Din păcate abia acum echipa a devenit ca cea de pe vremea când erau reduse la tăcere galeriile echipelor cu nume. Dar nici băieţii de azi nu-s de lepădat din moment ce înving la pas echipe de tradiţie din Europa, iar în campionat un Carlos, un Bănel sau un Rădoi periază gazonul cu cei care ar dori să joace fotbal, dar din păcate atâta pot. Însă cei mai buni au fost, sunt şi vor fi steliştii din tribună. Ei nu pot fi niciodată vânduţi şi nu există nicăieri în lume un club care să-i poată transfera. Cât ei vor fi acolo, speranţa va fi şi ea. Restul e clasament. Şi taina.

Până data viitoare să auzim numai de bine.

Teo Prisăcaru