Măi băieţi, cum dracu’ vă justificaţi voi averile?

Ca multe alte centre urbane din România, Râmnicul este o amestecătură de lux şi sărăcie extremă. La doar câţiva metri de blocurile comuniste, cu tencuiala căzută, se înalţă vile de sute de mii de euro cu zeci de camere, în care se lăfăie câştigaţii tranziţiei. Găsim laolaltă, într-un melanj perfect, oameni care de-abia îşi duc zilele şi inşi pentru care banii nu mai sunt de mult o problemă. Maşini scumpe care de-abia au fost lansate în marile saloane auto occidentale sunt parcate lângă Dacii scorojite, pensionari cărând plase cu două pâini şi trei kilograme de cartofi trec pe lângă vitrinele localurilor în care se tolănesc privilegiaţii sorţii. Totul nu e decât o fotografie nereuşită a unei societăţi care scapă judecăţii bunului simţ.
Era normal să se întâmple aşa. Râmnicu Vâlcea nu este altceva decât un oraş în care şmecherii au reuşit din nou. Cine sunt cei care dorm în case scumpe şi conduc maşini de lux? Ei sunt îmbogăţiţii tranziţiei, sunt cei care au reuşit să se descurce, cum spune românul. Au făcut ce-au făcut după Revoluţie, unii au fost la furat în Germania, alţii au rămas aici să fure ce a rămas în urma comuniştilor. De vreo zece ani, a apărut o nouă categorie, cea a hoţilor pe internet, mână-n mână, de cele mai multe ori, cu autorităţile. Toţi aceştia au acumulat în scurt timp averi impresionante. Unii şi-au deschis firme care se lăfăie azi în centrul oraşului, alţii au ajuns în Parlament sau în funcţii importante în administraţia publică locală sau centrală. Toţi se joacă cu banii ca şi cum asta ar fi făcut o viaţă întreagă. Au avut grijă să investească în terenuri scumpe, în spaţii comerciale închiriate cu mii de euro lunar, în depozite bancare care le aduc beneficii importante în fiecare an.
O minimă verificare din partea instituţiilor financiare ar demonstra că cea mai mare parte a averilor acumulate de bogătaşii Vâlcii nu are o bază legală. Dacă s-ar proceda ca în Occident, unde Fiscul ştie exact cât îşi poate permite fiecare cetăţean, am asista la confiscarea unui adevărat imperiu financiar. În mod normal, atunci când un cetăţean al acestui judeţ acumulează în scurt timp o avere care depăşeşte vizibil posibilităţile sale financiare oficiale, Fiscul ar trebui imediat să se sesizeze şi să solicite justificarea bunurilor deţinute de acesta şi chiar a conturilor din bănci. Spre exemplu, un funcţionar al cărui salariu nu depăşeşte 20 milioane lei lunar şi care achiziţionează peste noapte un automobil care costă, să spunem, 40 de mii de euro, ar trebui, în mod natural, să intre în atenţia Fiscului. Argumentele pentru care acest lucru ar trebui să se producă sunt dintre cele mai simple: funcţionarul cu pricina nu are voie să facă afaceri iar salariul său, oricât de bine chivernisit ar fi fost de-a lungul timpului, nu i-ar fi permis niciodată să cumpere respectiva maşină de lux. Ei bine, nu am auzit până acum ca în Vâlcea să se fi întâmplat astfel de lucruri. În fiecare zi vezi pe străzi maşini de lux conduse de puştani de 18-20 de ani, în fiecare zi vezi parcate în faţa unor instituţii jeep-uri care i-ar face să moară de invidie chiar şi pe cei mai avuţi dintre occidentali. Nimeni nu-i întreabă pe funcţionari de unde au avut bani să-şi cumpere asemenea maşini, nimeni nu-i trage la răspundere pe politicieni în legătură cu viloaiele de sute de metri pătraţi construite în jurul oraşului. Un control sumar ar demonstra câtă dreptate au cei care spun că averile nu se fac prin muncă cinstită, ci prin fentarea zi de de zi a legilor ţării.
Cineva mă întreba recent care este motivul pentru care anumite ziare publică, din când în când, articole vaste pe tema averilor politicienilor. I-am răspuns fără pretenţia că aş avea neapărat dreptate: poate pentru a trage firave semnale de alarmă asupra discrepanţelor de proporţii de care este plină societatea românească. Pe de-o parte avem legi care-i obligă pe politicieni să-şi publice pe internet averile (sau măcar o parte din ele), pe de altă parte efectele acestor dovezi de transparenţă sunt nule. Aproape că nu există exemple de autosesizare a Fiscului în cazul depistării unor averi care întrec cu mult posibilităţile evidente ale posesorilor. Şi nu pentru că acest lucru nu ar fi posibil, ci pentru simplul motiv că nimeni nu vrea cu adevărat o salubrizare onestă a societăţii.
• Octavian HERŢA