Vâlceanul Mihai Barbu – campion al luptelor din K1

După ce a practicat boxul o perioadă, Mihai Barbu, s-a lăsat relativ repede de nobila artă şi a trecut la „lucruri mai serioase”: luptele din K1. Deşi are doar 22 de ani, a reuşit deja să pătrundă în lumea bună a kick-boxing-ului, iar viitorul se anunţă a fi cât se poate de strălucitor. În cele ce urmează, sportivul vâlcean explică fiecare pas pe care l-a făcut în carieră, cum a trecut de la box la kick-boxing-ului, dar şi ce obstacole a întâmpinat până a urcat treptele afirmării.

A lăsat fotbalul pentru box

• Cum te-ai apucat de box?
– Pur şi simplu pentru că am vrut să învăţ să mă bat. Să nu mai fiu cel mai slab din jurul blocului.

Nu eram firav, ci dimpotrivă, eram foarte bine dezvoltat, ba chiar puţin cam grăsuţ. Am fost la fotbal vreo trei luni de zile. Acolo am făcut nişte boacăne, antrenorul mi-a dat 2-3 palme peste cap, iar atunci ce mi-am zis? Hai să merg la box! Dacă tot fac sport şi încasez bătaie, măcar să o iau cu un scop. Şi aşa am ajuns să fac box la CSŞ Chimia. Părinţii mei au fost de acord cu decizia mea. Mai ales mama, căreia i-a plăcut foarte mult acest sport. Îmi zicea mereu să nu mă mai duc la fotbal, ci la box. Primii mei antrenori au fost Eugen Petruş şi Nicolae Dobriţoiu, cu ei am lucrat mai mult, însă în ultima perioadă m-am pregătit şi cu Marius Băluţă. Am pus pasiune şi am ajuns inclusiv în lotul naţional de juniori.

 • Care e prima amintire din lumea boxului?
– Prima amintire e legată de primul meci. Aveam trei luni de pregătire, iar adversarul meu, care era din Câmpulung-Muscel, avea cel puţin trei ani de experienţă, iar pe deasupra mai era şi medaliat. Se întâmpla prin 2000, adică atunci când aveam doar 14 ani. Bineînţeles că am luat bătaie. Acea înfrângere m-a făcut să fiu puţin mai rău, să muncesc mai mult, pentru că am văzut că se poate. Deşi mă antrenam de doar trei luni am reuşit să fac faţă vreo patru reprize acelui adversar foarte bun. Şi am început să merg la tot mai multe competiţii. În general, m-am pregătit la Rm. Vâlcea, însă au fost şi vreo opt luni pe care le-am petrecut cu lotul naţional de juniori la Brăila. Prima medalie am câştigat-o în 2003, la copii, după care am luat Cupa României la juniori (în 2005), iar la tineret am cucerit medalia de bronz la Campionatul Naţional (în 2006). Aceste ultime două performanţe le consider a fi cele mai importante ale mele în boxul clasic. Prin 2006, la aproximativ o lună după ce am câştigat medalia de bronz la Naţionalele de tineret, m-am apucat de kick-boxing.

• Ce meciuri importante ai disputat până în 2006?
– Meciuri importante sunt foarte multe, pentru că eu am avut „şansa” să mă bat aproape mereu cu toţi capii de serie la toate competiţiile la care am participat. Printre cei mai puternici cu care m-am luptat îl amintesc pe Petrişor Gănănău, singurul român care anul acesta a câştigat o medalie la Europene (cea de bronz), în faţa căruia am pierdut. Dar au mai fost şi alţii, precum Ronald Gavril sau Dragoş Timofte. Despre ultimul pot să spun că nu am eu ani de când practică el boxul.

• În tot acest timp, cu şcoala cum te-ai descurcat?
– Binişor. Profesorii au înţeles că dacă fac sport nu pot să fiu la fel ca ceilalţi elevi. În perioada aceea, înaintea unei competiţii făceam şi două antrenamente pe zi, în rest doar câte unul, de câte două ore. Mă învoiam foarte mult, însă am găsit mereu înţelegere. Clasele I-VIII le-am absolvit la Şcoala Generală Nr. 13 din Ostroveni, după care am făcut şcoala profesională la Grupul Şcolar „Nicolae Pleşoianu”, iar acum sunt în ultimul an la liceu.

Kick-boxing-ul mi s-a părut mai interesant

• De ce ai făcut trecerea de la box la kick-boxing?
– Pentru că kick-boxing-ul mi s-a părut a fi un sport mult mai interesat. Decizia îmi aparţine în întregime, nu mi-a cerut nimeni acest lucru. Am făcut box şapte ani de zile, am văzut că nu se putea mai mult, aşa că am decis să trec la kick-boxing. M-am transferat de la Vâlcea la un club din Bucureşti, „Respect Gym”, unde sunt şi acum. A fost o schimbare foarte grea pentru mine, era un alt sport, un alt oraş, dar am reuşit până la urmă să mă acomodez chiar de la început. Era ceva nou şi m-a atras. M-am antrenat alături de sportivi bine cunoscuţi în acest domeniu, precum Ionuţ Atodiresei, Sorin Ghiţă, Alexandru Nedelcu. Am fost primit bine, cum nici nu mă aşteptam. Când îi vedeam la televizor credeam că sunt figuranţi, egoişti, încrezuţi, dar am constatat că sunt total diferiţi. Din prima zi când am mers la Bucureşti, am stat în aceeaşi casă cu antrenorul Alin Panait şi cu Ionuţ Atodiresei.

• Se poate trăi din acest sport, cu atât mai mult în Bucureşti, care e un oraş scump?
– La început am avut nişte sponsori care plăteau mâncarea şi cazarea, dar după o perioadă am început să mă descurc singur, pe cont propriu. Cu venituri care au provenit din meciuri. Se poate trăi din acest sport, dar dacă sunt şi foarte mulţi sponsori.

• Câte ore pe zi te antrenezi acum?
– La început, lucram doar două ore pe zi. Apoi, am mărit ritmul antrenamentelor şi m-am pregătit câte patru ore pe zi. În afară de miercurea, când făceam doar două ore. Sâmbăta şi duminica aveam pauză totală. Acum, s-a schimbat un pic modul de a mă pregăti. În fiecare săptămână mă antrenez efectiv aproximativ 18-20 de ore. 

• Care a fost primul concurs important de kick-boxing la care ai fost prezent?
– Era prin 2006, iar Gala Local Kombat a avut loc la Deva. A fost un meci foarte greu, în compania unui sportiv care se număra printre cei mai buni din ţară la categoria 75 de kilograme, pe nume Mircea Căluţu. Am câştigat la puncte, în trei reprize, după ce l-am pus de vreo două ori pe jos, în knock-down. Mi-a fost foarte greu, eram la primul meci şi nu-mi venea să cred că am dat atâtea picioare, atâţia genunchi, era ceva foarte interesant pentru mine. Pentru acest prim meci câştigat am fost recompensat cu 1500 de euro.

• Cum a fost după aceea, ai fost remarcat, au început să apară impresari?
– Au fost unele tatonări în acest sens, dar până acum nu am semnat cu absolut nimeni, şi nici nu prea am de gând să fac aşa ceva, deocamdată. Nu am impresar, sunt tot pe cont propriu. Meciurile mi le programează Eduard Irimia, promotorul de la Local Kombat.

• Ce alte meciuri importante ai mai câştigat în K1?
– Următorul meci l-am disputat chiar în deschiderea Galei Local Kombat de la Rm. Vâlcea, atunci când am câştigat în faţa lui Adrian Mitu. Aveam 19 ani şi eram printre cei mai tineri participanţi la un asemenea eveniment. Ulterior, l-am bătut şi pe Vladimir Vacevalev (care este supranumit „Pittbul al Bulgariei”), prin knock-out, în prima repriză, după vreo 46 de secunde. Acesta se luptase iniţial şi cu Ionuţ Atodiresei, într-o gală desfăşurată la Rm. Vâlcea. Cred că cea mai importantă victorie în mea în K1 este ultima, în faţa portughezului Carlos Tavares, la Gala K1 desfăşurată pe 12 decembrie, la Ploieşti. Totuşi, a fost un meci despre care nu credeam că va fi chiar atât de greu. Am avut în faţă un adversar foarte dificil. M-am pregătit într-un fel pentru acest meci, pentru acest adversar, însă în ring portughezul a luptat total diferit.

• I-ai cunoscut pe „greii” din K1?
– Pe câţiva i-am cunoscut. De exemplu, pe Stefan Leko sau pe Francois Botta. Cu ultimul m-am bătut într-o gală în Bulgaria. Botta e un sportiv extraordinar, dar şi un om deosebit. După acel meci, deşi are deja 40 de ani, a avut tăria să spună că a avut ce învăţa. Dacă Botta a spus că încă mai poate căpăta experienţă la 40 de ani, eu ce să mai zic la 22? De asemenea, îl ştiu pe Remy Bonjasky, l-am văzut la Bucureşti, când a avut loc o Gală K1.

• Pe cine admiri cel mai mult din K1?
– Cel mai mult mi-a plăcut Peter Aerts, chiar dacă acum a îmbătrânit. Anul acesta a disputat ultimul meci din carieră.

„În 2009, vreau să ajung în finala K1 din Japonia”

• Pe plan internaţional, unde te situezi ca sportiv?
– M-am bătut în iunie pentru titlul de campion inter-continental, la o categorie puţin cam mare pentru mine, la 76,400 de kilograme, şi am pierdut. Dacă aş fi câştigat acest titlu aş fi putut ataca trofeul mondial sau pe cel european. De pe acea poziţie aş putea să lupt pentru oricare dintre cele două titluri. Mă voi bate cu siguranţă pentru un trofeu şi în 2009. Aş vrea să atac titlul mondial la 70 sau la 72 de kilograme.

• Până acum, românii nu s-au prea bătut prin circuitele internaţionale. Tu cum ai ajuns la acest nivel?
– E greu să ajungi să lupţi pe plan internaţional. Circuitul K1-Max, de exemplu, ca să înţeleagă toată lumea, este exact cum e Champions League la fotbal. Dar nu grupele, ci fazele superioare ale acestei competiţii. Eu am ajuns în acest circuit, împreună cu Mihai Buda. Am fost primii români care ne-am bătut în K1-Max, chiar în acest an. Dintre ceilalţi, doar Cătălin Moroşanu s-a mai luptat într-o Gală K1-Max. Am ajuns acolo după ce am disputat mai mult meciuri, pe care le-am câştigat. Am făcut o impresie bună, m-au văzut promotorii şi m-au invitat să lupt în galele lor.

• Ce-ţi doreşti pentru 2009, pe plan sportiv?
– Prima competiţie o voi disputa în februarie, într-o piramidă K1, cu opt participanţi. Nu cunosc mai multe amănunte, abia am fost sunat şi mi s-a propus să mă bat în acea gală de nivel mondial, la care vor fi prezenţi luptători foarte cunoscuţi în acest sport. Evenimentul nu va avea loc în România, însă va fi transmis în direct pe Eurosport. Mi-aş dori ca la sfârşitul lui 2009 să ajung în Japonia, la finala K1. E un turneu în stil piramidal, iar simpla prezenţă acolo înseamnă ceva în acest sport. Nu oricine ajunge să se bată în Japonia.

• Spune-ne ceva despre tine, despre familia ta?
– M-am căsătorit de şase luni. Pe soţia mea o cunosc de cinci ani, iar după patru ani şi jumătate mi-am zis că e timpul să facem şi noi pasul acesta, pentru că oricum de trei ani stăteam împreună. Acum, de aproape trei luni, avem un băieţel, pe care îl cheamă Alberto Ciprian. Vreau să facă box, dar numai dacă are talent. Eu nu am avut talent, m-am chinuit ca să ajung aici, am muncit mult pentru a progresa. Talentul mi l-am format prin muncă. Nu mi-a spus vreun antrenor lucrul acesta, mi-am dat seama singur de asta, dacă nu munceam nu ajungeam aici. Nu eram ca alţii, eu făceam zece antrenamente, alţii doar trei şi câştigau meciurile mult mai uşor ca mine. Dar, ştiţi cum se spune, dacă-ţi doreşti cu adevărat, nu ai cum să nu ajungi la ceea ce ţi-ai propus. 

• Nu te ceartă soţia dacă practici în continuare sportul acesta periculos?
– Nu, dimpotrivă, chiar e de acord. Practic sportul acesta de nouă ani şi s-a obişnuit cu felul meu de a fi. Emoţii are însă mai multe ca mine. La ultima gală, mai avea puţin şi intra în ring. Chiar am auzit-o de foarte multe strigând şi încurajându-mă.

• Cam câte lovituri încasezi într-un meci şi care e cel mai dureros loc unde poţi fi lovit?
– E greu de spus câte lovituri încasez într-un meci. Fără număr, cum se spune! Cea mai dureroasă e lovitura în ficat. Dacă eşti lovit în bărbie, de exemplu, poţi să te mai ridici, dar dacă ai fost lovit la ficat nu mai ai cum să continui meciul.

• Nu ţi-e teamă că ai putea să primeşti o lovitură fatală?
– Nu are de ce să-mi fie teamă, sunt şanse de una la un milion să se întâmple aşa ceva.

• Multă lume a auzit de tine, dar sunt mulţi care nu ştiu că eşti vâlcean…
– Poate pentru că am stat mai mult timp la Bucureşti. Am venit acasă numai în week-end-uri. Aici, în Vâlcea, nu am prea ieşit prea mult în evidenţă, nici măcar în presă. Eu sper să lupt cândva la Rm. Vâlcea pentru un titlu K1. Chiar m-am gândit să organizez o Gală K1 la Rm. Vâlcea, în care să mă bat şi eu, împreună cu alţi sportivi, dar nu am găsit sponsori. Poate că în 2009 altfel vor sta lucrurile. În 2008, am reuşit să organizez o gală de acest gen la Predeal, unde am îndeplinit şi rolul de arbitru, în vreo 11 meciuri. Deci, nu numai că mă bat, dar şi arbitrez, iar pe deasupra, de doi ani, sunt şi instructor la o sală din Bucureşti, unde am o grupă de copii pe care-i antrenez. Am trăit o întâmplare interesantă ca arbitru. La al treilea meci pe care l-am arbitrat, unul dintre sportivi m-a lovit cu pumnul, din greşeală, iar eu era să încep mă bat cu el. Nu mi-am dat seama pe moment că sunt doar arbitru.

• Te-ai folosit vreodată de talentul acesta pugilistic în afara ringului?
– Nu am avut această ocazie şi nici nu vreau. Am evitat să fac acest lucru, mi-e foarte frică să dau un pumn cuiva, deşi am avut situaţii de acest gen. Ştiu ce pot şi mă gândesc cât de mult doare atunci când lovesc cu mănuşile, aşa că dacă aş da cu pumnul gol vă daţi seama ce ar fi.

• Pentru ce ai recomanda unui tânăr să se apuce de box şi de kick-boxing, pentru auto-apărare sau pentru a face performanţă?
– Nu prea mai e bună bătaia în ziua de astăzi. E bine însă să ştie să te aperi. Ştiţi cum e, mergi pe stradă, te trezeşti cu vreo 3-4 tipi care au chef de scandal, şi nu ştii ce să faci. Îi sfătuiesc pe tineri să se apuce de sport însă din alte scopuri, în primul rând pentru a se întreţine.

 • Fără îndoială, duci o viaţă sportivă, nu bei, nu fumezi. În general însă, ce mănâncă un sportiv ca tine?
– Nu mănânc chiar orice. De exemplu, nu mănânc aproape deloc carne de porc şi nici de prăjeli nu fac abuz. Mănânc în schimb foarte multe legume. În fiecare dimineaţă, îmi fac suc de legume, iar seara de fructe. În general, cam toate fructele sunt bune. Pe mine mă ajută cel mai mult merele, strugurii, portocalele şi grefurile, care sunt bune pentru refacerea ficatului. Altfel, pieptul de pui e cel mai sănătos pentru mine ca sportiv. Însă, un lucru e clar: nu obişnuiesc să cumpăr din magazine, ci din piaţă, de la ţărani, unde totul este natural. E o diferenţă între produsele din piaţă şi cele din magazine. Se simte în corp. Iau şi vitamine, dar toate naturale.
Octavian HERŢA