TICURI DE COMENTATOR

OPINIA SPECTATORULUI

Iubitorii de sport de vârstă medie şi cei mai vârstnici îşi aduc aminte cu multă plăcere de modul în care, în anii foarte frumoşi ai sportului românesc din urmă cu 30-40 de ani, comentatorii sportivi români însoţeau, cu măiestrie şi har, marile succese ale talentelor noastre în competiţiile interne şi mai ales internaţionale. E de ajuns să spunem Cristian Ţopescu şi ni se încălzesc inimile. Astăzi, cu mici excepţii, lucrurile stau cu totul alfel.
La un meci din prima ligă de fotbal, am auzit de zeci de ori, uneori obsedant, că la balon se afla… Geacarigea (cer scuze fotbalistului, care nu are nici o vină!) Kone! Asta în condiţiile în care altor combatanţi li se spunea doar pe nume, fără prenume. Da, asta e o maniera proprie a respectivului speaker, pentru că prenumele sună spectaculos şi exotic. Dar spectacolul ar trebui să fie în teren, nu la microfon, prin mijloace ieftine!
Tot obsedante sunt comentariile în privinţa timpului regulamentar de joc al unei partide de fotbal. De cel puţin douăzeci de ori într-un meci se spune: „Mai sunt «n» minute până la fluierul final, plus minutele de prelungire”!? De unde atâta siguranţă şi exactitate, când teoretic este posibil ca un meci să nu fie prelungit, dacă nu sunt motive să se întâmple acest lucru? Veţi spune, şi sigur că aveţi dreptate, că e mai mult ca sigur că vor exista jucători de la echipa căreia îi convine scorul care vor trage de timp, sau că antrenorul acestei formaţii va face schimbări de jucători „la trecerea timpului”! Da, aşa este, dar asta nu scuză comentatorul care probabil că nu ştie cum să facă mai antrenantă o partidă!
Când un fotbalist „aplică” un bocanc în pieptul unui adversar sau îi „seceră” tibia, comentatorul face deseori trimitere la alte sporturi. Se afirmă ca „X” a aplicat „o lovitură de karate” sau „a folosit un procedeu rugbistic” în acţiunea sa!? Să nu uităm însă că şi cele două discipline la care se face referire sunt, prin definiţie, guvernate de reguli prin care contactul fizic este foarte bine definit, fair-play-ul fiind în mod evident literă de lege!
Arbitrii de fotbal au devenit, în ultimul timp, ţapi ispăşitori în multe dintre încleştările soldate cu rezultate care îi nemulţumesc pe cei care pierd întrecerea. Poate că, în unele cazuri, sunt acuzaţi pe drept, dar urmăriţi atent cum se petrec lucrurile. Când se întâmplă o infracţiune şi este sau nu penalizată, comentatorul meciului cere câteva reluări, urmăreşte atent faza şi trage o concluzie argumentată, pe când arbitrul şi asistenţii, prinşi în desfăşurarea fazei, nu au această posibilitate şi iau o decizie „la cald”. Atâta timp cât unii văd reluări, din mai multe unghiuri, chiar cu încetinitorul, iar alţii trebuie să analizeze secvenţa dintr-o dată, printr-o prismă care nu e întotdeauna favorabilă, nu sunt de acord să se facă afirmaţii categorice, de dragul de a acuza pe cineva şi a-i pune o pecete negativă.

Iulian VERNESCU