De la cine a încasat o palmă deputatul Eugen Neaţă?

De sărbători, toate drumurile duc acasă. Sunt cu atât mai drepte cu cât la capătul lor se găsesc părinţii. Se spune că atâta timp cât mai ai mamă şi tată, indiferent de vârstă, rămâi copil. Deputatul PSD Eugen Neaţă o mai are alături doar pe mama sa, pe care aşteaptă cu bucurie şi nerăbdare să o viziteze de sărbători. Tatăl a plecat într-o lume mai bună, dar amintirile despre el au rămas. Parlamentarul vâlcean nu uită singura palmă primită de la el. În povestea acestuia despre sărbători şi copilărie se regăsesc probabil mulţi români care au prins vremurile în care viaţa la sat era grea, dar frumoasă.
”Nu ştiu dacă vi se întâmplă la fel, dar mie, pe măsură ce mă apropii de sărbătoarea Crăciunului, în fiecare an, îmi vin în minte întâmplări din copilărie. Nu acelea când mergeam cu colinda, cu pluguşorul, ori cu sorcova pe o ceaţă deasă care cobora înadins prin văile satului şi peste nisipul râului secat pe care eram nevoiţi să mergem de la un cătun la altul. Nici animaţia şi cuminţenia care se succedau în casa noastră în timp ce ne pregăteam ghetele de sfântul Nicolae ori bradul improvizat din te miri ce de Crăciun, înainte de a fi trimişi la culcare să nu dăm nas în nas cu vreun moş. Nu. Gândul îmi aleargă spre imaginea tatălui meu, care nu mai este, şi spre imaginea mamei mele, care ne va primi şi anul acesta la masa de Crăciun cu o bucurie pe care nu o poţi vedea pe faţa oricui.
Am fost la un taifas cu unul dintre prietenii mei şi a venit vorba despre oamenii la care ne gândim în perioada aceasta de sărbători. Ca să înţeleagă mai bine cum erau părinţii mei în timpul copilăriei, i-am povestit o întâmplare simplă, cum sunt cu sutele în viaţa fiecăruia dintre noi. Tatăl meu ne cumpărase în anii şaptezeci un aparat de radio, dintre acelea cu carcasă de plastic la care el asculta ştirile şi ceva muzică populară şi noi poveştile de seara, înainte de a merge la somn. Numai că, într-o zi în care eram numai eu şi sora mea în curte, aparatul acela s-a întâmplat să fie lăsat pe o prispă de pe care a fost luat la ţintă imediat cu pietrele aruncate de noi în timp ce ne jucam. Carcasa aceea strălucitoare s-a dovedit prea slabă pentru pietrele aruncate spre aparatul de radio. Seara, la masă, tata a pus în joc o sută de lei pentru cel care recunoşte că a spart radioul. L-am privit pe sub sprâncene şi părea serios. Sincer, vreau să spun. O sută de lei însemna foarte mulţi bani. O carte era cinci lei, o Eugenia mai puţin de un leu şi un borcan cu legume 2-3 lei. Nu prea aveam de unde cumpăra cărţi. La magazinul nostru de ţară se găsea însă multă Eugenia şi, cu o sută de lei, puteam lua un sac de dulciuri de acest fel. Am spus că eu sunt cel vinovat şi n-am mai apucat să spun că îmi pare rău. Am încasat prima şi ultima palmă de la tatăl meu şi îmi amintesc cu mare nostalgie de acest gest. Tata nu ne bătea niciodată. Ne vorbea apăsat şi simţeam o oarecare teamă de vorbele lui. Mama, în schimb, ne mai alerga cu câte o nuia prin curte şi ne mai şi altoia cu ea din când în când. Cu grijă, să nu rupă nuiaua! Cam aşa. Şi, ca să termin povestea cu suta de lei, n-am primit-o niciodată. Mi s-a spus că e nevoie de ea pentru a cumpăra un nou aparat, mai rezistent la pietrele aruncate de noi prin curte. Cea care nimerise aparatul de radio fusese sora mea mai mică, dar acesta a fost un secret bine păstrat de noi trei, pentru că am şi o soră mai mare.
V-am povestit şi dumneavoastră această întâmplare simplă din copilărie, care nu face decât să îndrepte recunoştinţa mea către cei doi oameni care m-au adus pe lume şi care îmi lipsesc din când în când. Acest lucru i-l povesteam mai zilele trecute prietenului care m-a întrebat la cine îmi fuge gândul în zilele sărbătorilor de iarnă”, s-a destăinuit deputatul Eugen Neaţă.