De tristete si de-al naibii
Nu ne mai înţelegem, nici unii cu alţii şi nici măcar pe noi înşine. Până la schizofrenie, care e o responsabilitate exclusiv în domeniul medical, rezultatul e o cruntă, iremediabilă şi definitivă singurătate. Lipsa de performanţă în care pare să fi intrat cu ambele picioare şi chiar până la gât fotbalul românesc trădează nu doar o maladie cu vechi cauze, ci şi o izolare tot mai ermetică de spiritul unei competiţii cinstite.
Certându-ne între noi pe teren, înjurându-ne tot între noi, prin presă, în zilele care au urmat unui meci (bun sau mai puţin bun), punând osul la contră, ori făcând figuraţie în spaniolă şi italiană, ne-am pricopsit totuşi cu o înfrângere permanentă, aproape ,,onorabilă”.
Destinul ce uneori pare nedrept, profund nedrept, de la un timp a devenit tot mai absurd. Am început anul acesta rotund, ciudat de simetric atunci când îl transcrii pe hârtie şi vinovat de toate, pentru că nu ne-a pus în gardă de la început cu faptul că se mai poate pierde nedrept, se mai poate muri stupid cu faptul că orice se poate atunci când totul se poate. Ştergându-ne lacrimile cu dosul palmei şi rugându-ne pentru o zi de mâine mai bună, mergem mai departe. Nu nepăsători şi pasivi ca viaţa, dar hotărâţi şi încrezători într-o schimbare de destin, tot ca viaţa. Repartizaţi astfel la toate necazurile istoriei, ca suporteri ai fotbalului în primul rând trebuie să strângem rândurile şi să încălecăm armăsarii speranţei. Totul e ca atunci când o vom face să nu mai simţim în buzunarul de la spate mâna lipicioasă şi dibace a şmecherilor de profesie. Când vom învăţa să ne respectăm şi durerile, şi bucuriile, dar şi victoriile de lângă înfrângeri vom ieşi ca leul din iarnă, vorba marelui Will. Şi nu vom mai urla disperaţi ca să dam un regat pentru un cal, ci vom da un prezent pe un trecut, pe care îl aşteptăm să mai vină odată. Măcar cu cei care i-au supravieţuit. Astfel, chiar că e noapte şi e frig, mister.
Până marţea viitoare să auzim numai de bine.
