Vorbeste lumea, vorbeste
Campionatul European a bifat deja treisprezece ediţii. Demarată greoi, reuşind să adune pentru prima ediţie, din 1960, doar 17 echipe, competiţia preconizată de UEFA a fost privită la început cu reticenţă de forţe fotbalistice ca Germania Federala sau echipele britanice, care nu s-au prezentat la start. Numele primit a fost, la acel moment „Cupa Europei pe Naţiuni”, iar prima ediţie, şi poate ca o apreciere a eforturilor depuse de reprezentantul Federaţiei Franceze de Fotbal, Henry Delaunay, s-a desfăşurat pe pământ francez. De altfel în semn de recunoaştere a acestuia ca „arhitect-şef” al fotbalului european, trofeul înmânat câştigătorilor îi poartă numele.
Turneul final găzduit de „oraşul luminilor”, nu a primit decât patru oaspeţi, formula ce, de altfel, va fi păstrată până la ediţia italiana din 1980, când numărul „finalistelor” se va dubla. A fost o întrecere a „lagărului socialist”, doar gazdele franceze reuşind să se intercaleze între Cehoslovacia, URSS, Iugoslavia. S-au impus ruşii (2-1 în finala cu Iugoslavia), având în cerberul Lev Iaşin principalul artizan al victoriei.
Episodul doi s-a desfăşurat în Spania franchistă. Generalul, care la prima ediţie a preferat să-şi retragă reprezentanţii din competiţie, decât să-i lase să joace în compania sovieticilor, de data asta a consimţit la randez-vous şi ibericii au biruit „zbornaia” în finală. Ediţia italiană din 1968 a adus şi modificarea numelui, competiţia chemându-se de acum „Campionatul European”. Finala a fost una cu repetiţie. Gazdele, după „glorioasa” rişcă cu ruşii, în semifinală au reuşit să-i „dovedească”, după doua meciuri şi pe „plavi”.
În 1972, în Belgia, nemţii din vest pătrund în forţa în Europa: 3-0 în finala cu sovieticii, cu un Gerd Muller neiertator (11 goluri, record absolut, dintre care două în ultimul act).
Ediţia iugoslavă aduce şi prima finală decisă de 11 m, Germania cedând trofeul Cehoslovaciei. În 1980 ne întoarcem în Italia şi ,,uber alles” de acum Germania câştigă din nou trofeul, în fata unei Belgia maxima.
Mai trec patru ani şi ajungem pentru a doua oara în Franţa, unde „cocosul” Platini demonstrează cine-i stăpânul în ograda lui: 2-0 cu Spania în finală şi titlul de golgeter, cu 9 „boabe”.
În 1988 în Germania capitalistă, tandemul Gullit – Van Basten face legea. Patru ani mai târziu, tocmai plecaţi de pe plaiurile nordice spre plajele însorite de mai la vale, pentru danezi sună goarna adunării în Scandinavia – Suedia – (nefericiţii iugoslavi fuseseră excluşi), şi, probabil supăraţi că li s-a stricat vacanţa, nu iartă nimic şi pe nimeni, însuşindu-şi trofeul.
Ediţia a IX-a (cu 16 echipe), din 96, finală de senzaţie de deja-vu „vingt ans apres”, Germania (unită acum) şi Cehia (fără Slovacia), din nou faţă în faţă din nou egal, din nou intră în prelungiri şi când toata lumea credea că istoria se repeta întotdeauna până la capăt şi aşteptau penalty-urile, perfidul Bierhoff înţeapă o minge reuşind un gol cu adevărat de aur, cehii murid subit.
Repriza a unsprezecea, Franţa 2000, fără un istoric deosebit, a dat câştig de cauza ţării gazdă. 2004 Portugalia (prima ţară gazda a europenelor care ratează titlul după ce a ajuns în finală). Victoria Greciei la acest turneu final de Campionat European ne-a surprins, impresionat şi motivat pe toţi. Grecii au arătat că miracolele încă există, cu condiţia să şi crezi în ele. În rest, ce va fi vom mai vedea.
