Povara unui destin de exceptie

Povara unui destin de excepţie

Am citit deseori de-a lungul timpului, pagini întregi despre Maradona, care tot umblă prin clinici de dezintoxicare din Olanda, Elveţia, Cuba, ca să scape de ispita şi blestemul cocainei. Mulţi l-au hulit pe Maradona pentru viaţa sa scăpată de sub control, dar şi mai mulţi l-au admirat până la evlavie, închinându-se la el ca la un Dumnezeu. A fost un simbol al geniului rătăcitor, drept pentru care a terminat cariera aşa cum a şi început-o, ca un sărac care n-a dat niciodată dovada că s-ar simţi bine într-un palat. Poate ca Diego a ars mai repede decât s-ar fi cuvenit, precum un Baudelaire al fotbalului, dar a făcut-o cu mult folos, trecându-şi în cont o coroană mondială cu Argentina, două titluri naţionale şi o Cupă UEFA cu Napoli, echipa care a strălucit exact cât a stat el în oraşul de sub Vezuviu. Nimeni nu contestă faptul că Maradona ar fi dat gol cu mâna Angliei, că ar fi tras cu puşca după ziarişti, agasat de insistenţa acestora, că ar fi consumat droguri. Nici unul din aceste reproşuri nu poate fi contestat. Dar adversarii lui uită sau nu vor să-şi amintească, de bucuriile pe care Diego le-a oferi săptămână de săptămână oamenilor de rând ca şi el, cei pe care nu i-a trădat niciodată şi din mijlocul cărora s-a simţit el însuşi, băiatul simpatic şi needucat, repezit şi arogant, dar şi generos până la sfidarea propriilor limite. Generos în viaţa de toate zilele, în care a făcut atâtea donaţii câte economii au făcut alţii, dar generos mai ales pe terenul de joc, unde a fost ţinta tuturor agresiunilor şi a tuturor mojiciilor. Faultat şi scuipat, el şi-a văzut mai departe de treabă, înţelegând să ducă, când victorios, când prăbuşit, dar întotdeauna demn, povara unui destin de excepţie. Scriind aceste rânduri nu –mi pot ascunde gândul care mă poartă către Adi Mutu, lăsat de mai toţi de izbelişte, înjurat şi jignit de oameni care nu au nimic în comun cu fotbalul, omenia, spiritul sportiv… într-un cuvânt cu bunul simţ. 

de Teo Prisacaru