„Eram în Cipru, cu Dinamo, când l-am văzut pe Ceauşescu împuşcat la televizor!”

Cristi Lazăr se numără printre fotbalişti vâlceni care au jucat cele mai multe meciuri în Divizia A. În cei 10 ani cât a evoluat pe prima scenă a ţării, Lazăr a îmbrăcat tricoul a trei echipe: Chimia Rm. Vâlcea, Dinamo Bucureşti şi Inter Sibiu, pentru care a apărut pe teren în vreo 300 de meciuri. În 1991, pe vremea când evolua în Ştefan cel Mare, şi-a trecut în palmares eventul. După un deceniu de când a agăţat definitiv ghetele în cui, actualul antrenor de copii şi juniori a rememorat câteva dintre momentele importante din cariera sa de fotbalist.

La 14 ani, titular în Divizia C

Cristi Lazăr a început să joace fotbal la Curtea de Argeş, oraşul său natal. Talent precoce, a debutat în Divizia C la doar 14 ani, la Electronistul.

Era prin anul 1978, iar antrenorul care a avut curajul să-l arunce în luptă la o vârstă atât de fragedă a fost marele fotbalist de odinioară Iacob Olaru. Şi nu s-a înşelat: chiar în primul meci, cel cu IOB Balş, câştigat de argeşeni cu 4-2, Lazăr a înscris două goluri. Aflând de prestaţiile sale bune, renumitul Leonte Ianovschi l-a urmărit în mai multe meciuri, iar după doi ani l-a luat la FC Argeş. La 16 ani, Cristi Lazăr a început să joace în echipa de tineret-rezerve a clubului piteştean, alături de care a şi câştigat titlul naţional la acel nivel. Ulterior, a intrat în vizorul selecţionerilor de la lotul naţional de tineret, unde a fost convocat pentru prima oară în 1983. Acolo i-a avut antrenori, pe rând, pe Cornel Drăguşin, pe Nicolae Pantea şi pe Mircea Rădulescu. Cu reprezentativa de tineret a efectuat şi primele deplasări în străinătate. Prima a fost în India, la Calcutta, la un turneu organizat în cinstea Indirei Ghandi, unde fotbaliştii români au stat trei săptămâni. Următoarea: la Bangkok, în Thailanda. La lotul de tineret i-a avut colegi pe Belodedici, Weisenbacher şi mulţi alţii.

„Cum e posibil să piardă Steaua campionatul, printr-un gol marcat chiar de un soldat?”

La 18 ani, a fost încorporat militar la Rm. Vâlcea şi a devenit astfel jucătorul Chimiei, care era pregătită de regretaţii Nelu Oblemenco şi Dumitru Anescu. În Zăvoi, a jucat în următorii şase ani: patru în Divizia A (din 1983 şi până în 1987), apoi alţi doi în Divizia B (până în 1989). Una dintre cele mai frumoase, dar în acelaşi timp neplăcute amintiri din acea perioadă este legată de un meci cu Steaua, disputat în Zăvoi şi câştigat de vâlceni cu 1-0. „În campionatul 1983-1984, i-am învins pe stelişti cu 1-0 în Zăvoi, iar golul victoriei a fost marcat chiar de mine, cu capul, după un corner. În poarta Stelei se afla atunci celebrul Iordache, iar în teren jucau Sameş, Anghelinei, Iordănescu, Florin Marin, Liţă Dumitru. Din cauza acelei înfrângeri Steaua a şi pierdut campionatul în acel an. Imediat, colonelul Negru, care era comandantul unităţii militare de la Vâlcea a primit un telefon de la Ministrul Apărării din acea vreme, Constantin Olteanu: «Cum e posibil să piardă Steaua campionatul, printr-un gol marcat chiar de soldat al armatei române?». Şi m-au trimis la grajduri, ca să am grijă de cai. Şi ce-am mai «bâzâit» pe acolo pe la unitate, şi eu, şi părinţii mei, şi cei de la club, preşedintele Ariciu, antrenorul Oblemenco? Până la urmă a intervenit primul secretar de atunci, Ion Coman, care l-a sunat pe Ministrul Apărării: „Domne’, dar dumneavoastră vă răzbunaţi pe un copil? Păi normal că şi-a apărat culorile clubului la care joacă. E un act de bravură ăsta!”.

Cea mai mare performanţă: eventul cu Dinamo

În 1989, Cristi Lazăr a plecat la Dinamo, unde a avut şansa de a lucra cu Mircea Lucescu, cel mai galonat antrenor român al momentului. „După ce am retrogradat în Divizia B cu Chimia, deşi jucam fundaş central, am marcat vreo 25 de goluri. Alexandru Moldovan, care mi-a fost antrenor la Vâlcea, era dinamovist, îi cunoştea pe cei din Ştefan cel Mare, şi m-a recomandat. Mă bucur că am făcut parte din cea mai tare echipă a lui Dinamo din toate timpurile. Nu mai puţin de 10 jucători erau selecţionaţi la naţională”, îşi aduce aminte Lazăr.
La echipa din Şoseaua Ştefan cel Mare a jucat 17 meciuri şi a înscris două goluri. Cel mai frumos şi cel mai important l-a marcat în penultima etapă a sezonului 1989-1990, la Bacău. „Ţin minte că ne-a arbitrat chiar Ion Crăciunescu, iar echipa gazdă conducea cu 1-0 prin minutul 80. Puteam pierde campionatul dacă nu luam cel puţin un punct. Până la urmă s-a terminat 1-1, iar acel egal a fost esenţial pentru câştigarea titlului. În ultima etapă am bătut acasă pe Farul Constanţa, cu 4-0, şi am devenit campioni”, a afirmat în continuare Cristi Lazăr, care nu a uitat nici că după meciul de la Bacău, spectatorii au dat foc autocarului care trebuia să-i transporte pe dinamovişti în Capitală.

„Sezonul petrecut în Ştefan cel Mare mi-a marcat cariera”

La 26 de ani a avut astfel şansa să devină campion naţional cu Dinamo, iar apoi şi-a trecut în cont şi Cupa României, după o finală spectaculoasă, câştigată în faţa Stelei, cu 6-4. Realizarea eventului pe plan intern a fost dublată şi de accederea în semifinalele Cupei Cupelor, acolo unde Dinamo s-a poticnit în faţa echipei Anderlecht Bruxelles, care s-a impus cu acelaşi scor (1-0), în ambele manşe.
„Sezonul petrecut la Dinamo mi-a marcat cariera. Era o concurenţă foarte mare, mai ales pe linia de fund, unde jucau Mihăescu, Rednic, Andone, Klein, nume grele ale fotbalului românesc. Dacă jucai un meci tot era bine! Am avut şansa ca înainte de a începe returul, titularii să plece la lotul naţional. România era calificată la Campionatul Mondial din Italia, iar Steaua şi Dinamo au dat fiecare câte 10 jucători primei reprezentative. Au mai rămas la Dinamo, alături de mine, portarul Câmpeanu (care a jucat apoi la Bistriţa), Mihăescu, Doboş, Matei, Cezar Zamfir, Fulga, Mezaroş, Alexandru Nicolae şi alţii. Lucescu a trebuit să facă echipă doar cu cei rămaşi. Situaţia nu era deloc roză, deoarece la sfârşitul turului nu aveam decât un singur punct avans în faţa Stelei. Nea Mircea ne-a adunat într-o şedinţă şi ne-a spus că primele vor fi mai mari din retur, iar în plus vom încasa şi o primă de obiectiv dacă vom câştiga titlul. Ţin minte că aceasta am luat-o mai târziu, după vreun an, când nu mai eram la Dinamo. Jucam la Chimia când m-a chemat Vasile Ianul şi mi-a dat vreo 3000 de dolari”, a mărturisit Lazăr în continuare.

„Mircea Lucescu – un mare pedagog, un tehnician desăvârşit”

Perioada Dinamo i-a rămas în minte lui Cristi Lazăr şi dintr-un alt punct de vedere: a avut şansa de a vizita ieşi din ţară foarte des. „O dată sau chiar de două ori pe lună mergeam în străinătate. Ba la meciuri în cupele europene, ba la pregătiri. Ţin minte că în 1989 am bătut Panathiniakos Atena cu 2-0 în deplasare, iar prima de joc (1000 de dolari) am încasat-o pe loc de la preşedintele clubului de atunci, Vasile Ianul. Lucescu ne anunţase dinainte că dacă batem în Grecia vom primi banii imediat şi am tras tare. Apoi, când am bătut pe Partizan Belgrad, tot în deplasare, am primit o primă specială de joc şi de la Romeo Anconetani, preşedintele echipei Pisa, care era foarte bun prieten cu nea Mircea. Italianul a venit cu avionul lui particular în Iugoslavia şi cu banii la el”, a mai declarat fostul dinamovist.
Altfel, Cristi Lazăr are numai cuvinte de laudă despre Mircea Lucescu: „Ştia încă de atunci patru limbi străine şi dădea interviuri fără probleme. Am fost în Italia, a vorbit în italiană, am fost în Franţa, a vorbit în franceză. Era un mare pedagog şi un tehnician desăvârşit. La primul meu antrenament la Dinamo, am stat vreo 20 de minute pe margine, ca să înţeleg ce se întâmplă şi să nu încurc lucrurile. Erau nişte scheme tactice bine puse la punct, ca la şah, fiecare jucător ştia ce trebuie să facă”, a mai spus Cristi Lazăr.

Lazăr a făcut Revoluţia cu Dinamo în Cipru

Revoluţia din 1989 l-a prins peste hotare pe Cristi Lazăr. „Eram în Cipru, cu Dinamo, când l-am văzut pe Ceauşescu împuşcat la televizor! La sfârşitul turului, în decembrie 1989, drept recompensă că ne aflam pe primul loc, clubul Dinamo ne-a trimis în Cipru, în vacanţă, cu soţiile. Am părăsit ţara în jurul datei de 7 decembrie. Însă când eram acolo a început Revoluţia în România. Ne uitam la televizor şi nu ne venea să credem ce se întâmplă, cum umblau tancurile prin mijlocul Bucureştiului. Am tras o spaimă teribilă. Abia după ce s-au liniştit lucrurile, am revenit în ţară, adică pe 30 decembrie. Ceauşescu era mort. Avionul care ne-a adus acasă a fost primul care a aterizat în România după Revoluţie. Odată cu echipa Dinamo, de la Nicosia au ajuns în ţară şi patru tone de ajutoare din partea statului cipriot”, ne-a mai relatat fostul dinamovist.

La Chimia, pentru 120.000 de lei

În vara lui 1990, Cristi Lazăr a părăsit Dinamo şi s-a întors la Chimia Rm. Vâlcea, deşi iniţial a vrut să joace la echipa lui de suflet, FC Argeş: „După Revoluţie, jucătorilor valoroşi li s-a voie să plece afară, iar ceilalţi s-au împrăştiat prin ţară. Eu trebuia să mă duc la FC Argeş, acolo unde antrenor era Constantin Cârstea, echipa piteşteană urmând să-mi dea o primă de instalare de 150.000 de lei. Nu era o sumă mare pe vremea aceea. De banii aceia, luai o Dacia nouă. Dar Silvăşan, şeful clubului argeşean, nu mai venea cu banii. Atunci am primit un telefon de la Vâlcea, de la Constantin Ariciu, care mi-a spus: «Cristi, nu te duce la Piteşti, mai bine vino la noi, la Chimia». L-am sunat pe Silvăşan, i-am dat un termen limită, dar tot n-a ajuns cu banii. Aşa că până la urmă am acceptat oferta de la Vâlcea, unde am primit doar 120.000 de lei. Am semnat pentru Chimia un contract pe un an, dar cu clauză. Dacă nu promovăm, să fiu lăsat să plec! Şi n-am promovat, pentru că am avut un mare ghinion. Ne-am bătut pentru locul 1 cu Electroputere, dar au promovat craiovenii, la golaveraj”.

„La Sibiu, mi se zicea «Naşul»!”

În 1991, Cristi Lazăr s-a transferat la Inter Sibiu. „Cel care m-a dorit a fost Alexandru Moldovan, care mă cunoştea din perioada când era antrenor la Vâlcea. A dat vreo 4-5 jucători afară, din rândul celor mai în vârstă, care nu prea mai făceau faţă, şi a adus câţiva tineri, cum eram şi eu. Până la urmă, Moldovan nu a mai apucat începutul campionatului, ci a plecat după perioada de pregătire, deoarece sibienii nu-l agreau deloc. Au fost nişte meciuri amicale, iar spectatorii îl huiduiau mereu. În locul său a fost instalat Ştefan Coidum, un mare antrenor, specialist în promovări. La ce echipă de Divizia B se ducea, ajungea imediat în Divizia A! Avea o răbdare şi un calm proverbial, îşi aşeza deosebit de bine echipa în teren, pregătea fiecare meci foarte atent”, şi-a amintit Lazăr, iar apoi a adăugat: „Anii petrecuţi la Sibiu m-au maturizat ca fotbalist. Eram jucător de bază al echipei, mi se zicea «Naşul», şi am avut din nou norocul să lucrez cu antrenori cunoscuţi, de la care am avut ce învăţa. Sibiul avea o echipă trăsnet în acea perioadă. Am jucat finala Cupei Balcanice şi am fost foarte aproape să ne calificăm inclusiv în Cupa UEFA. Eram o echipă cu talie înaltă, o echipă atletică, iar atunci când intram pe teren, cel puţin la Sibiu, aproape că nu ne bătea nimeni”.

 S-a înţeles perfect cu Halagian

Dintre acei tehnicieni care s-au perindat la cârma echipei sibiene în cei cinci ani petrecuţi la Sibiu, Cristi Lazăr îi poartă cel mai mare respect lui Florin Halagian: „Când a venit la Sibiu, am crezut că mă las de fotbal, pentru că îl cunoşteam de la Piteşti. Ştiam cât de dur lucrează şi nu am crezut că o să rezist, la cei 32-33 de ani pe care îi aveam. Dar din contră, am devenit jucătorul în care avea cea mai mare încredere. De la Vâlcea la Sibiu mergeam mereu cu el. Avea un Mercedes tip vechi, pe motorină. Mă suna şi îmi spunea mereu: «Nu pleca, pentru că vin să te iau!». În maşină, plângea tot timpul când punea o melodie pe care mi-o aduc aminte şi acum: „Din bucata mea de pâine / Am crescut un om şi-un câine”. Avea două fete şi îi părea rău că nu are şi un băiat. După meciuri, plecam tot împreună pe Valea Oltului. Un om deosebit, pe care l-am respectat şi îl respect enorm de mult şi acum”.

A ratat un transfer în Ungaria

După ce Interul a retrogradat în Divizia B, în 1996, Cristi Lazăr a mai evoluat o jumătate de an la Sibiu, iar apoi a vrut să joace în Ungaria, acolo unde soţia sa, Nicoleta – fostă handbalistă şi actuală antrenoare în cadrul clubului Chimia – tocmai se transferase. „La finele turului, le-am spus celor de la Sibiu: «Mi-am făcut datoria în cei cinci ani cât am jucat aici, dacă găsesc echipă în Ungaria, îmi daţi drumul să plec liber de contract, nu-i aşa?». Preşedintele Interului de atunci, Mircea Dancu, şi-a dat imediat acordul: «Du-te Cristi, îţi vom da drumul fără probleme»”. În Ungaria, mi-am găsit imediat echipă, Dunaferr, care era pe locul 2 în Divizia B şi trăgea să promoveze. Am venit în ţară cu preşedintele clubului de acolo, dar când am ajuns la Sibiu, cei de la Inter au întors foaia. Au cerut 50.000 de euro, iar transferul a picat. S-au sucit când au văzut că am prins echipă. Oferta maghiarilor era clară: dădeau 10.000 de dolari pe loc şi facilitau echipei sibiene, chiar în acea iarnă, un cantonament gratis în Ungaria. Pentru că nu ştiau dacă promovează în Divizia A. Dacă Dunaferr promova, urma ca în vară să le mai dea ceva bani celor de la Sibiu. Vroiau să merg atunci, ca să-i ajut să promoveze. Nivelul fotbalului era foarte slab în Ungaria, ca în Divizia C din România. La 34 de ani eram cel mai tare. Aveam un antrenor foarte tânăr, iar acesta le-a spus clar conducătorilor de la Dunaferr: «Promovăm doar dacă îl aduceţi pe Cristi Lazăr!». Până la urmă, n-am mai ajuns în Ungaria, pentru că nu mi-a dat Sibiul dezlegare, dar Dunaferr a promovat totuşi în Divizia A la finele acelui sezon.

Furnică şi Lazăr au promovat CSM-ul în Liga a II-a

Chiar dacă n-a mai ajuns la Dunaferr, Cristi Lazăr a plecat totuşi de la Sibiu. A depus un memoriu la federaţie, pentru că Interul mai avea să-i dea nişte bani, din campionat, din cupă, din prime de joc, vreo 4-5000 de dolari, şi a devenit liber de contract. Banii aceia nu i-a mai văzut însă nici până azi. O jumătate de an a fost antrenor şi jucător la FC Vâlcea, după care s-a lăsat definitiv de fotbal. Şi s-a dedicat doar carierei de antrenor. A fost secundul lui Petre Gigiu la Flacăra Rm. Vâlcea. Cei doi au preluat echipa de la minus 9 în clasamentul adevărului, după ce în cele cinci etape din start pierduse deja trei meciuri acasă (cu UTA, Câmpulung şi Sibiu), dar tot au salvat-o de la retrogradare. După aceea, Lazăr a pus umărul, alături de principalul Adrian Furnică, la promovarea CSM-ului în Divizia A. În prezent, se ocupă de pregătirea unor grupe de copii la CSM Rm. Vâlcea.

10 ani şi 300 de meciuri pe prima scenă a ţării

Chiar dacă a jucat zece ani în Divizia A, adică vreo 300 de meciuri, Cristi Lazăr recunoaşte că nu s-a realizat din fotbal, aşa cum se întâmplă de regulă cu jucătorii de acum, care au contracte de zeci de mii de euro: „În cinci ani cât am jucat la Sibiu, patru la Vâlcea şi încă unul la Dinamo am strâns vreo 300 de meciuri pe prima scenă a ţării. Probabil că dacă aş fi jucat în prezent aş fi fost mult mai realizat din punct de vedere material. Calculul e simplu: 10 campionate cu un contract minim de 50.000 de euro ar fi însemnat vreo jumătate de milion de euro, nu-i aşa?”.
Cristi Lazăr spune însă că nu regretă nimic şi a făcut apoi o comparaţie între fotbalul de dinainte de Revoluţie şi cel de acum. „Pe vremea lui Ceauşescu, nivelul fotbalului din ţară era foarte ridicat, spre deosebire de ceea ce e acum. Asta pentru că jucătorilor valoroşi nu li se dădea voie să plece afară. Înainte de 1989, fotbaliştii nu aveau contracte mari, ca azi. Jucam din suflet, pur şi simplu pentru că ne plăcea fotbalul. Eram respectaţi, nu ne lipsea nimic, nici bani, nici casă, nici maşini. Ne iubea lumea, când ieşeam pe stradă ne recunoşteau toţi şi ne salutau. Mi-aduc aminte că în 1985, după ce am bătut la Baia Mare, cu 1-0, prin golul lui Vergu, la Vâlcea ne aşteptau mii de suporteri, pentru că acea victorie ne-a salvat de la retrogradare. La fel a fost şi după ce am bătut Victoria în deplasare cu 4-2, cu trei goluri marcate de Carabageac. Când am revenit acasă parcă am fi câştigat campionatul. Puhoi de lume în centru! În plus, la orice meci jucat în Zăvoi, stadionul era arhiplin, indiferent că jucai cu Steaua, Dinamo, Craiova sau cu ultima clasată. Veneau spectatori din tot judeţul. Jucam de plăcere şi cum să nu o faci astfel, când în tribune se aflau 15.000 de spectatori?”, a precizat Cristi Lazăr.

Coechipier şi adversar cu marii fotbalişti ai României

În cei 10 ani cât a evoluat pe prima scenă a ţării, Lazăr a avut şansa de a fi coechipier sau adversar cu câţiva dintre cei mari fotbalişti ai României, iar unii dintre aceştia l-au impresionat cu adevărat. „Primul pe listă e Dobrin. Era un geniu, l-am avut adversar în primii mei ani ca fotbalist, eu eram tânăr, el juca la Târgovişte. Dintre portari, mi-au plăcut Vasile Iordache şi Ţeţe Moraru. Nu-i pot uita nici pe Mişa Klein – Dumnezeu să-l odihnească în pace! – un jucător tare pe picioare, dar şi un caracter deosebit, pe Marius Lăcătuş, pe Ioan Andone. Favoritul meu, pe postul pe care am jucat, a fost însă Miodrag Belodedici. Am stat cu el în cameră, la Piteşti. Tocmai venise de la Moldova Nouă, adus, ca şi mine, tot de Leonte Ianovschi. M-a surprins că recent, când m-am dus la federaţie, după licenţa UEFA, deşi au trecut atâţia ani, Belo nu m-a uitat. Prieten bun, pe vremea când jucam împreună la Dinamo, am fost şi cu Toni Doboş, care a trecut printr-o mare încercare anul trecut, fiind aproape să-şi piardă viaţa. Altfel, Iacob Carabageac a fost de asemenea unul dintre cei mai talentaţi jucători pe care i-am întâlnit, de departe cel mai bun fotbalist vâlcean din toate timpurile”, a precizat Lazăr.

 „Gică Hagi îmi vorbea cu dumneavoastră!”

Gheorghe Hagi a rămas unul dintre jucătorii pe care Cristi Lazăr i-a admirat cel mai mult şi cu care a fost de câteva ori adversar pe teren. Vâlceanul a cunoscut însă şi o altă latură a „regelui”. Lazăr şi-a adus aminte de o întâmplare petrecută prin 1993, pe vremea când juca la Inter Sibiu, iar antrenor era Viorel Hizo. „Eram în Italia la un turneu de pregătire şi am jucat un amical la Brescia, cu echipa pe care o antrena Mircea Lucescu şi unde jucau şi câţiva fotbalişti români: Hagi, Sabău, Răducioiu, Mateuţ. După meci, au venit Hagi şi Mateuţ în cantonamentul nostru, ca să-i ceară lui Hizo permisiunea de a ne petrece seara la ei acasă. Hagi venise să-l ia pe Majearu, pentru că jucaseră împreună la Steaua, iar Mateuţ venise să mă ia pe mine, pentru că în perioada când am jucat la Dinamo a fost cel mai bun prieten al meu. Când am ajuns acolo, Gică Hagi îmi vorbea cu dumneavoastră, atât de modest şi de respectuos era. Ne făcea pizza şi mâncare, iar eu stăteam cu Mateuţ la taclale!”, a spus Lazăr.

Implicat în tragicul accident din 1992
DRAMĂ / În Sâmbăta lui Lazăr, autocarul echipei Inter Sibiu s-a răsturnat la Şeica Mare, iar doi fotbalişti şi-au pierdut viaţa

Tragicul accident din primăvara anului 1992, atunci când şi-au pierdut viaţa doi fotbalişti ai echipei Inter Sibiu, i-a rămas definitiv în minte lui Cristi Lazăr. „Era prin aprilie, de Sâmbăta lui Lazăr, iar noi aveam meci la Bistriţa. Între Sibiu şi Mediaş, la Şeica Mare, am avut un accident groaznic. Au murit doi colegi de-ai mei: Bogdan Bănuţă şi Gabriel Năstase. Ambii s-au aflat pe scaunele din spatele autocarului, iar când acesta a derapat pe carosabilul umed şi s-a răsturnat, cei doi au fost prinşi sub motorul greu. N-au avut nici o şansă. Un alt jucător, Cotora, a supravieţuit deşi a fost aruncat vreo 10 metri prin geam, pe arătură. După accident vorbeam singuri. Ne plimbam pe lângă autocar şi ne îngrozeam de ceea ce vedeam. Coechipierilor decedaţi nu li se mai vedeau decât picioarele, erau pur şi simplu zdrobiţi, o scenă de coşmar”, a rememorat Cristi Lazăr.
Fostul fotbalist vâlcean spune că mulţumeşte şi azi lui Dumnezeu pentru că a trecut cu bine acea cumpănă: „Cu puţin timp înainte de accident, Bănuţă m-a chemat în spate, să jucăm o şeptică. L-am refuzat. Dacă mă duceam, cine ştie ce s-ar fi întâmplat şi cu mine. De atunci, în fiecare an când e Sâmbăta lui Lazăr, dau de pomană, pentru că ziua aceea a reprezentat pentru mine o cumpănă în viaţă. Doar Dumnezeu m-a ajutat atunci. Trei săptămâni nu am mai jucat, ne-au fost reprogramate toate meciurile din campionat, iar apoi, când am mers din nou cu autocarul, la fiecare frână a şoferului tremuram din toate încheieturile”.
Nicolae CIUCESCU