Dor de Mircea Lucescu…

Am acceptat să scriu în acest colţ de pagină despre oameni, echipe, fapte, întâmplări din mirifica lume a fotbalului. Din lumea fotbalului de ieri, de azi, de mâine, de aici şi de oriunde, acolo unde orice bucurie cere muncă multă, răbdare, respect, sacrificiu şi pasiune mistuitoare. Am ales să scriu despre un om al cărui nume este astăzi pe buzele tuturor iubitorilor de fotbal din România. Ele este rostit cu bucurie, cu admiraţie, cu speranţă de către cei ce îl iubesc şi cu respect de către cei ce nu îl iubesc. Da, Mircea Lucescu este cel chemat de marea majoritate a iubitorilor fotbalului românesc să încerce să redreseze corabia aproape scufundată a acestuia. Băiatul mic şi pirpiriu născut într-o zi călduroasă de iulie 1945, refuzat de Steaua şi Rapid, ajuns la Dinamo de care nici nu voia să audă în copilărie, a făcut istorie în fotbalul românesc atât ca jucător cat şi (mai ales) ca antrenor.

A fost (pentru prima oară) căpitanul marii echipe a României născută pe legendarul Wembley londonez într-o zi friguroasă de ianuarie 1969. Istoria modernă a fotbalului din România începe cu generaţia „mexicanilor”, acolo unde Mircea Lucescu a schimbat fanioanele începuturilor de meci, în cuptorul Guadalajarei din iunie 1970, cu Bobby Moore şi Carlos Alberto, căpitanii campioanei mondiale „en titre” şi al viitoarei campioane mondiale, în „el gruppo de la muerte” (Anglia, Brazilia, Cehoslovacia, România). Ani de zile acea generaţie condusă de Mircea Lucescu a însemnat un punct de reper şi chiar un ideal, fiind nevoie de alţi 20 ani pentru ca România să ajungă iar la un Campionat Mondial.
Mircea Lucescu a fost cel care a contribuit măcar cu un şiret la cele două ghete de aur ale lui Dudu Georgescu.
A fost mult timp recordmanul  selecţiilor în prima reprezentativă şi asta într-o perioadă în care calendarul anual al acesteia era mult mai subţire decât cel din perioada actuală.
A creat în fotbalul românesc noţiunea de „antrenor – jucător” la Corvinul Hunedoara.
Şi ajungând aici facem saltul pe tărâmul antrenoratului, unde este cunoscut ca şi creatorul „Grădiniţei de la Hunedoara” în perioada anilor 80, apoi reuşeşte să readucă echipa naţională la un turneu final (după 14 ani) în 1984. Este îndepărtat (nedrept) de la cârma acesteia după un 4–0 cu Austria în septembrie 1986. Rămâne antrenor doar la Dinamo, cu care reuşeşte un neverosimil (la acea vreme) 3–0 cu Steaua în Ghencea, în septembrie ’89. Câştigă titlul cu Dinamo şi duce echipa în semifinalele Cupei Cupelor în primăvara lui 1990. Acea mare echipă a lui Dinamo se destramă însă după Campionatul Mondial din Italia 1990, iar Mircea Lucesu ia şi el calea străinătăţii  unde creează în Italia „Brescia romena” cu Hagi, Răducioiu şi Sabău în rol de superstaruri, primii doi fiind eroi ai celei mai frumoase echipe naţionale a României – cea de la CM 1994 din SUA. Revine pentru un an în România şi câştigă titlul cu Rapid în 1999 (după 22 ani), câştigă titlul în Turcia cu Galatasaray şi Beşiktaş Istanbul, Supercupa Europei cu Galatasaray, apoi ajunge în Ucraina şi întrerupe dominaţia  Kievului, instaurând hegemonia Şahtiorului din Doneţk, cu calificări în Liga Campionilor an de an.
Acum are oferte financiare fabuloase de a reveni în fotbalul din Turcia, dar şi dilema vieţii sale: revine sau nu la cârma echipei naţionale?
Ocolit sistematic de către Mircea Sandu la fiecare schimbare de antrenor al naţionalei, de data aceasta la presiunea mass-mediei şi a dezastrului din „era Piţurcă”, se pare că va fi primul ofertat. Va alege ţechinii turcilor sau se va înhăma la reclădirea din temelii a fotbalului românesc distrus sistematic de impresari – samsari, de butoane, de sacoşe, de valize, de telefoane, de stenograme, de oameni în negru sau la costume Armani, de grătare, de cluburi de noapte, de alcool, de cocaină de multe, multe altele…?
Mircea Lucescu afirmă că este „prea bătrân” pentru a antrena naţionala. Toţi cei care îl dorim la cârma reprezentativei României nu credem lucrul acesta.
Luis Aragones (69 ani) şi Radomir Antici (63 ani) ştiu de ce!
Dan SĂRARU