DE TRISTEŢE SI DE – AL NAIBII
Driblinguri moi. Sărituri la cap cu coate şi degete răsfirate. Dueluri trucate, cu iz de teatru ieftin. Arbitri suspectaţi, al căror palmares cuprinde mai multe pete întunecate decât spoturi luminoase. Preşedinţi care ne-au devenit mai familiari decât neamurile atât de des îi vedem pe ecrane şi îi auzim pe calea undelor. Gradene obosite, lucite de ploaie până la acel gri nedefinit al uitării. Sau scaune de plastic pe care galeriile înfometate abia aşteaptă să le smulgă din şuruburi pentru a le folosi drept instrumente ale urii sau furiei de moment. Iarba spălăcită, roasă de sub care pământul răzbeşte triumfător. Cam acesta este tabloul extrem al fotbalului autohton, zugrăvit în cele mai sumbre tonuri de gri sau negru. Acesta e tabloul pe care ni-l agăţăm în sufragerie în fiecare week-end, când deschidem televizorul pentru a urmări un meci strict între ai noştri. De ce? Pot fi întrebat. Mă obligă cineva?
Pentru cei pe a căror listă de preferinţe fotbalul nu apare drept sport rege, ci doar ca un lord sărăcit, frustrarea e importantă. De ce fotbal? De ce toată lumea îl ştie pe Dică, Claudiu Niculescu şi doar infinit mai puţini au auzit de Mihai Grasu, care chiar zilele trecute a stabilit un nou record la aruncarea discului? De ce ne place să suferim lângă jucători, echipe şi antrenori care rareori ne scot în lume şi nu-i înlocuim cu personaje ale căror izbânzi conţin o doză mai mare de emoţie, de trudă, de inedit. De ce unii capătă notorietate de la primul gol înscris, iar pe alţii nici titlul mondial ori olimpic nu-i scoate din anonimat. O poveste veche din negura Evului Mediu, spune că într-un sat din Italia, liniştea unei după-amieze amorţite a fost spartă brusc de bătăile clopotului de la biserică. Ţăranii nu ştiau să fi murit cineva, aşa că s-au mirat. Când colo, funia era rasă de un sătean, căruia nobilul îi confiscase oile fără nici un motiv. Omul trăgea clopotele ca să vestească ,,moartea dreptăţii’’. Era felul lui de a protesta faţă de mişelia ce i se întâmplase. Uneori, după vreun meci obosit, după vreun scandal în care personajele se întrec în ocări doar pentru a se împăca peste două săptămâni, îţi vine să tot tragi la clopote. Pare a fi singura formă de revoltă a celor pentru care fotbalul românesc nu e sportul-rege, ci doar un amărât de lord scăpătat.
Până marţea viitoare să auzim numai de bine.
Teo Prisăcaru
