VORBESTE LUMEA, VORBESTE
N-am mai văzut fotbal românesc de câteva luni. Ultimele meciuri disputate în nocturna de 12 volţi pe lapoviţă, cu gazon maroniu. De atunci încoace, am privit campionatul englez, italian, spaniol, Liga Campionilor. Unele meciuri au ajuns să ne plictisească, iar la unele chiar ne fură somnul. România trăieşte paradoxul de a avea pauze şi finaluri de transmisie mai interesante decât meciurile propriu-zise. Atmosfera din jurul fotbalului e mai vie decât fotbalul însuşi. Ne e dor de antrenorii care spun că echipa lor a pierdut meciul fiindcă adversarii şi-au dorit mai mult victoria sau de vocile de tehnicieni spumegând de indignare care afirmă că ei nu comentează arbitrajul, dar în minutul 30 a fost ofsaid şi în minutul 90 nu s-a dat penalty. Divizia A, fără să crape de moralitate şi fără să dea pe afara de valoare e maneaua, telenovela întreţinerea, apomertul şi sămânţa de floare prăjită a românilor. E planta bienală care rodeşte trei luni primăvara şi trei luni toamna. Cei despre care vorbim sunt parizerul mâncat în fiecare zi. Marii campioni mondiali şi olimpici sunt doar prăjituri, puse pe masa de sărbători. Apar mereu pe sticlă, însă ei sunt homarii de care microbiştii români doar au auzit. Foarte buni, foarte scumpi, foarte îndepărtaţi, foarte intangibili. Când ţi-e foarte foame, uiţi că pe lume mai exista homari, rupi un colţuc de pâine şi muşti direct din calupul de parizer.
