VORBESTE LUMEA, VORBESTE
FOTBALUL, GAGICILE, MAŞINILE ŞI…BANUL
Nu-i aşa că titlul de mai sus sună ca pixul? Sau poate pleonastic? Sau poate…
Dar mai bine lasă. Astă să fie la ei, că la noi e de naşpa. Pe la noi fotbalistul este perceput, dincolo de nocturna stadionului, într-o ceaţă totală. Cum adică este perceput în ceaţă? Pur şi simplu. Unii dintre fotbalişti sunt percepuţi dincolo de stadion şi nu neapărat, drept maimuţoi sclifosiţi care frânează de la 200 km/h în faţa unor discoteci, dau trei-patru interviuri într-o mare scârbă în faţa unor ziariste plictisite de fiţele lor, intră pe ringul de dans lipind pe fruntea DJ-ilor bancnote, musai de 100 (euro bineînţeles), invită instantaneu trei-patru dame de companie apoi spre dimineaţă pleacă înspre casă cu o viteză mai mare decât veniseră. Că de, au băieţii antrenamente. În conştiinţa multora dintre noi s-a inoculat ideea că fotbaliştii ar face parte dintr-o categorie frivolă şi ultra mărginită a speciei umane. Dacă ne uităm mai atent vom descoperi că în ţara asta, şi chiar în judeţul nostru, există o serie de atleţi, canotori, scrimeri, luptători care au avut în cariera lor performanţe şi rezultate la care hărţuitorii de puştoaice nici măcar n-au visat, care sunt cei mai buni în ceea ce fac, dar care din punctul de vedere al ieşirilor ,,pe sticlă’’, mereu le ia faţa câte o rezervă de la vreun club de provincie ori vreun cotonogar care bine matolit îşi parchează maşina, ultimul tip, fie în Arcul de Triumf, fie în holul vreunui hotel sau chiar în albia Dâmboviţei. Încercaţi să-i urmăriţi desfăşurându-se laolaltă pe fotbalişti şi pe cei din alte discipline, pe sportivi, pe atacanţii ratangii care se hlizesc şi vorbesc numai de ,,gripa aviară’’ şi contracte grase. E una dintre diferenţe, nu cea mai mare, dar pe celelalte le ştim cu toţii. Cum, necum trăim în România, iar ei sunt de-ai noştri. Fiţi iubiţi. Teo Prisăcaru
