Uite cine fură!

M-au întrebat mulţi de ce nu răspund printr-un editorial provocărilor unui ins care nu mai departe de acum câteva zile şi-a permis să mă agreseze într-un loc public, pentru simplul motiv că sunt martor într-un proces de calomnie pe care colegul meu Eduard Dulăcioiu i l-a intentat în urmă cu câteva luni. Las la o parte faptul că insul cu pricina a negat că m-a bruscat şi ameninţat; el ştie mai bine că lucrurile stau aşa cum spun eu. Nu vreau să demonstrez nimănui că am dreptate; cei care mă cunosc nu au nevoie decât de cuvântul meu pentru a-şi forma o părere corectă în legătură cu ceea ce s-a întâmplat la Horezu acum mai bine de o săptămână. Textul de faţă nu se constituie într-o replică la ceea ce a scris şi spus zilele trecute insul care m-a agresat cu un tupeu pe care nu îl voi înţelege niciodată.

Nu vreau decât să demonstrez că insul cu pricina, al cărui nume nu-l scriu pentru că nu-mi face nici o plăcere, minte cu neruşinare atunci când spune ori de câte ori are ocazia că eu aş fi făcut anumite lucruri în urmă cu câţiva ani. Mai exact, atât în paginile publicaţiei pe care o conduce, cât şi în cadrul unor emisiuni televizate, insul a spus că eu i-aş fi furat o poză din calculator şi aş fi trimis-o unui cotidian naţional cu care am contract de câţiva ani. De asemenea, el afirmă că pe vremea când eram redactor şef al unui cotidian local aş fi scris două editoriale infame despre măreaţa sa persoană, semnate însă de directorul ziarului la care lucram.

Să încep cu celebra poză. Ei bine, această celebră dovadă a caracterului meu mârşav, nu este altceva decât o fotografie digitală care-l înfăţişa pe fostul primar al Râmnicului, Traian Sabău, vorbind la telefon. Pentru că în urmă cu trei ani şi ceva aveam nevoie de o poză cu primarul, am căutat ceea ce-mi trebuia în arhiva redacţiei în care lucram. Trebuie spus că în arhiva foto digitală a unei redacţii se găsesc zeci sau chiar sute de mii de poze. Nimeni nu mai ştie cu exactitate când a fost făcută fiecare poză, ca să nu mai spun faptul că în arhivele foto ale redacţiilor vâlcene se găsesc fotografii identice, datorită faptului că jurnaliştii obişnuiesc să şi le împrumute. Aşadar, am ales respectiva poză şi am trimis-o la Jurnalul Naţional, alături de ştirea cu Traian Sabău. A doua zi, când a apărut JN în care se regăsea respectiva poză, insul s-a apucat să răspândească minciuna că eu i-aş fi furat poza prin server (!), de parcă eu nu aş fi avut altceva mai bun de făcut. Am stat de vorbă cu el, i-am explicat că nu are dreptate şi am crezut că a înţeles. Acum, după mai bine de 3 ani, îl aud din nou cu aceeaşi placă. Mai mult, aflu că mi-am cerut scuze pentru că i-aş fi furat poza! Minciuni peste minciuni: ca să-mi cer scuze ar fi trebuit mai întâi să comit absurda faptă de care sunt acuzat. Dacă în acest caz este evident că acuzaţiile sunt lansate doar aşa, de dragul scandalului şi al victimizării, eu îi pot dovedi insului că ziarul pe care-l conduce a plagiat materiale ale subsemnatului. Mai exact, dovedesc în această ediţie a publicaţiei ARENA că ziarul său a publicat două materiale, în anul 2004, deşi acestea conţin porţiuni vaste copiate întocmai din articole apărute sub semnătura mea în Jurnalul Naţional. Ori, insul care mă acuză pe mine de fapte pe care nu le-am comis, trebuia ca, în calitatea sa de şef al publicaţiei care a plagiat, să verifice sursele de documentare ale salariaţilor săi.

În ceea ce priveşte a doua acuzaţie absurdă, aceea că aş fi scris două editoriale semnate de directorul ziarului la care lucram în urmă cu câţiva ani, nu pot să spun decât că reprezintă rezultatul unei idei fixe, care s-a înşurubat în capul celui care se dă acum victimă, pentru a abate atenţia opiniei publice de la comportamentul său agresiv. I-am explicat atunci şi îi explic şi acum, pentru ultima oară: semnatarul acelor editoriale nu sunt eu, ci şeful publicaţiei în care au apărut. Orice alt comentariu este inutil. Cu menţiunea că am scris acest text nu neapărat pentru a demonstra ceva, ci pentru a-mi expune un punct de vedere vizavi de minciunile spuse în legătură cu persoana mea de către un ins care nu mai are loc de nimeni în acest oraş, îi spun acestuia doar atât: de-acum încolo voi folosi împotriva sa doar mijloacele legale. În acest sens, îi sfătuiesc pe toţi colegii de breaslă care au avut, au şi vor avea de suferit de pe urma acestui individ, să-l combată aşa cum trebuie. De aceea există tribunal, parchet şi poliţie.  
Octavian HERŢA