Stăteam zilele trecute şi ne întrebam: ce s-ar fi întâmplat dacă Arena nu ar fi deschis subiectul legat de licitaţia privind amenajarea drumului Bălceşti – Goruneşti? Dacă nu lea-m fi dat mură-n gură unora informaţia că General Trust SRL, o firmă din Piteşti, patronată de un important membru al PD-L, ar fi câştigat lucrarea respectivă, în detrimentul RAJDP Vâlcea şi implicit al firmei deputatului PSD Dan Mazilu, Ghecon Construct?

În condiţiile în care n-am fi făcut acest lucru, fără îndoială că nimeni nu mai ştia nimic şi totul trecea neobservat. Presa specializată în copierea sau reformularea articolelor noastre, evident, fără a preciza sursa, ar fi dat „copy” şi „paste” altor materiale, mai mult sau mai puţin interesante, muncite însă şi documentate de noi.

Maşina de propagandă portocalie nu şi-ar mai fi însuşit acest subiect, tratându-l aşa cum i-a convenit. Am fi avut parte de o săptămână plictisitoare de vară, în care principalele subiecte de conversaţie ar fi fost legate probabil de caniculă, de câte furturi s-au mai comis la Vâlcea, ce boarfe de pe Valea Oltului au mai fost arestate, care mai e viaţa hackerilor sau câte accidente au avut loc pe DN 7.

Ori s-ar fi găsit un alt motiv de atac împotriva lui Ion Cîlea, preşedintele Consiliului Judeţean, care, sincer vorbind, singur-singurel ne-a oferit, în premieră, detalii legate de ceea ce s-a petrecut cu licitaţia pentru drumul Bălceşti-Goruneşti. Semn, după umila noastră părere, că nu a făcut nicio măgărie.
În acelaşi ediţie, pe 3 august, adică cu mult timp înainte ca ziariştii care acum se bat cu pumnii în piept că au descoperit cine ştie ce chestii extraordinare, am mai scris un lucru demn de reţinut, dar care nu a mai fost preluat. Am anunţat că Nicolae Vălimăreanu, directorul Regiei Autonome Judeţene de Drumuri şi Poduri, unitate subordonată instituţiei condusă de Ion Cîlea, este pe cale să încheie un contract foarte important cu Dacia Groupe Renault, care se referă la asfaltarea a aproximativ 50.000 de metri pătraţi, în interiorul uzinei de la Mioveni, contra unei sume de vreo 100 de miliarde de lei vechi. Ei bine, ştirea asta, fiind una pozitivă, n-a mai fost preluată, deşi era trecută cu litere de-o şchioapă şi pe prima pagină, repetăm, în aceeaşi ediţie. Păi, nu-i aşa că bate la ochi? Îşi fac numărul pe munca noastră, se laudă ca şi cum ar fi descoperit mersul pe jos, dar ne mai iau şi de fraieri? Ruşinică, tovarăşi!   

P.S.: Haideţi să nu ne mai ascundem după deget! Dacă RAJDP Vâlcea şi Ghecon Construct, care au participat împreună la licitaţia privind amenajarea DJ Bălceşti – Goruneşti, câştigau, fără îndoială că atunci PSD ar fi fost târât într-un scandal fără precedent. În primul rând, lui Ion Cîlea, preşedintele Consiliului Judeţean, i se reproşa că a intervenit, ilegal, în desfăşurarea licitaţiei, pentru a avantaja nu neapărat unitatea subordonată instituţiei pe care o conduce, cât mai ales societatea patronată de unul dintre cei mai apropiaţi colegi ai săi de partid. Deci, după mintea unora, oricum ar fi ieşit nu era bine.
Eduard DULĂCIOIU

Câtă strategie politică se află în comportamentul principalilor lideri politici vâlceni, şi cât instinct de prădător, doar Dumnezeu poate spune. Că la Vâlcea politica se face mai mult după ureche decât în baza unor principii, asta nu mai miră pe nimeni. Departe de politica mare, liderii locali iau deciziile pe care le consideră ei potrivite cu realitatea momentului. Forurile colective de conducere ale organizaţiilor judeţene au un rol mai mult consultativ, preşedinţii asumându-şi majoritatea deciziilor importante. Unii dintre ei o recunosc, alţii nu. Echipele de conducere ale filialelor au mai mult un rol consultativ, acţionând ca urmare a unor hotărâri, bune sau rele, luate la vârful piramidei.

Observatorii vieţii politice locale au remarcat deja că PSD şi PD-L şi-au conturat modurile de acţiune, în contextul campaniei electorale pentru prezidenţiale. Le spun moduri de acţiune şi nu strategii, întrucât acestea din urmă implică o sofisticare a instrumentelor politice, absentă de altfel în cea mai mare parte din arsenalul vieţii de partid în teritoriu. Atât Ion Cîlea, cât şi Mircia Gutău au ales lupta corp la corp, în dauna discursului politic, a mesajului clar transmis în media. Cei doi sunt convinşi că bătălia electorală trebuie dusă de la om la om, pe stradă, pe uliţă, în bâlciuri. În viziunea lor, orice altă formă de acţiune ar fi inutilă, atâta timp cât voturile se câştigă pe fapte, nu pe vorbe. Fie că este vorba de audienţe în teritoriu, fie de mese cu zeci de primari, Cîlea şi Gutău încearcă, pe cât posibil, să scurteze distanţele, să taie curbele, să obţină efecte pozitive fără o sofisticare ce ar duce la diluarea mesajului şi acţiunii politice. Şi unul, şi altul au înţeles că bătălia electorală se dă altfel la Berislăveşti decât la Bucureşti.
De aceea, vom asista la o campanie electorală în care lucrurile cu adevărat importante se vor fi petrecut cu mult timp înainte. Mai exact, în iulie, august, septembrie şi octombrie. Noiembrie – cu cele 30 de zile ale sale de campanie electorală oficială, va fi doar luna afişelor, bannerelor şi sloganurilor. Până atunci însă, atât Cîlea, cât şi Gutău vor putea avea bilanţuri cu marje mici de eroare, ale „strategiilor” aplicate în teritoriu. Ambii vor putea spune cât vor obţine din fiecare localitate, câţi primari le sunt fideli şi câţi au bătut palma cu adversarul. Cu o precizie aproape matematică, Ion Cîlea va putea contoriza voturile obţinute în urma orelor petrecute în teritoriu iar Mircia Gutău va fi în stare să cuantifice amortizarea şpriţurilor şi fripturilor dăruite la Bujoreni.

În tot acest timp, PNL pare detaşat de luptele crâncene date zilnic de pedelişti şi social-democraţi. Emilian Frâncu este mai preocupat să obţină un nou mandat de preşedinte al organizaţiei decât de alegerile prezidenţiale. Gafa teribilă pe care a făcut-o, propunând organizarea alegerilor interne cu doar două luni înaintea prezidenţialelor, va costa dramatic PNL-ul. Este limpede că liberalii vâlceni sunt preocupaţi în această perioadă, în primul rând, de alegerile interne, gândindu-se că după 27 septembrie este timp suficient şi pentru Crin Antonescu. Nu va mai fi timp, până la acea dată pesediştii şi pedeliştii având grijă să-şi împartă teritoriul. În orele petrecute de Emilian Frâncu la televizor, explicând că de fapt el nu este în competiţie cu Cristian Buican, ci jurnaliştii sunt nebuni, PSD şi PD-L îşi împart, într-o încleştare teribilă, feudele liberale. Se vede cu ochiul liber că deja o serie de primari PNL cochetează cu cele două partide, mai ales că tentaţia este maximă. Ion Cîlea joacă tare cu fondurile judeţului, Mircia Gutău se bazează pe banii guvernului, promişi cu dărnicie de Vasile Blaga. Caşcavalul nu este însă dat pentru că un anumit primar are ochii albaştri; fiecare miliard de lei va fi cuantificat în voturi. Şi nu pentru PNL, ci pentru Traian Băsescu sau Mircia Geoană.
Octavian HERŢA

Nu am mai scris de multă vreme pe marginea dezastrului de la Ocnele Mari. M-am obişnuit şi eu, asemenea majorităţii vâlcenilor, să ignor una dintre cele mai mari nenorociri care au lovit vreodată acest judeţ. Saramura a intrat în vieţile noastre, aşa cum ţigările fac parte din ritualul băutului cafelei. Coşmarul trăit de sutele de oameni care locuiesc în Ocne nu mai impresionează aproape pe nimeni. Scrâşnetele pământului nu ne mai fac pielea de găină; ne arătăm impresionaţi mai degrabă de ultimele bârfe legate de moartea lui Michael decât de nefericirea ocnenilor.

Acum câteva zile, a avut loc o nouă întâlnire între autorităţile care monitorizează fenomenul de la Ocne şi presa vâlceană. O întâlnire care nu a adus aproape nimic nou, dar care m-a făcut să mă gândesc, pentru prima oară după mult timp, la ceea ce se întâmplă de fapt la o aruncătură de băţ de Râmnicu Vâlcea. Dincolo de calvarul sutelor de familii nevoite să se mute în tabere improvizate sau să locuiască în fiecare zi cu spectrul nenorocirii în minte, adevărata semnificaţie a situaţiei de la Ocnele Mari trebuie căutată în refuzul statului de a opri exploatările în zonă.

Ne-am obişnuit să-l tratăm pe profesorul Florian Zamfirescu ca pe singurul ţap ispăşitor al tuturor relelor de la Ocne. Omul are defectele lui, a dat câteodată cu bâta în baltă, nu a reuşit aproape deloc să găsească o punte de comunicare coerentă cu ziariştii. Îl putem acuza de multe însă, pe fond, nu a greşit prea mult. Nu am citit până acum o analiză cât de cât profundă a situaţiei de la Ocne. Situaţie care nu durează de 8 ani, ci de zeci de ani. Mai toţi jurnaliştii preferă să se lege de declaraţii, să caute vinovaţi acolo unde sunt tentaţi cel mai mult să-i caute. Am greşit şi eu atunci când am scris despre Ocne. M-am grăbit să descriu evenimente şi uneori să trag concluzii. Nu de puţine ori, am scăpat din vedere esenţialul.

Până la urmă, ce se întâmplă acolo? În pofida avertizărilor specialiştilor, statul a continuat să exploateze iraţional zăcământul de sare de la Ocne. Nu s-a oprit şi nici nu se va opri până când o zonă de câţiva zeci sau chiar sute de kilometri pătraţi nu va fi definitiv calamitată. Sau până când nu va mai avea ce să exploateze. Acesta-i adevărul. A spus-o şi Zamfirescu: deşi a recomandat stoparea exploatărilor în zona Goruneşti, Miniera nu s-a sinchisit. O durere în cot similară au simţit-o şi cei de la Conversmin, responsabili cu închiderile de mine. Deja au trecut cei cinci ani în care exploatările trebuiau oprite la Goruneşti. Nimeni nu dă însă semne că ar dori să o facă, cel puţin în viitorul apropiat. Şi asta, deşi casele din zonă au început să crape iar riscul producerii unei catastrofe similare celei din 2001 este din ce în ce mai ridicat.

De ce se exploatează încă? Simplu, pentru bani. Afacerea este una extrem de rentabilă, din sarea Ocnelor hrănindu-se firme controlate de politicieni din mai toate partidele. În plus, nu trebuie să uităm de platforma chimică, unul dintre cei mai importanţi clienţi ai saramurii. De aceea nu se grăbeşte Conversmin să pună capăt dezastrului de la Ocnele Mari. Interesele sunt atât de mari, încât câteva case crăpate nu sensibilizează pe nimeni. Nici măcar cele mai pragmatice avertizări ale specialiştilor nu-i vor determina vreodată pe cei care reprezintă statul român să ia o decizie obiectivă. Întotdeauna se vor găsi argumente care să închidă gura cârcotaşilor. Următorii ani vor demonstra că la Ocnele Mari situaţia va deveni cu mult mai gravă decât este în prezent. Exploatările iraţionale vor transforma localitatea într-un adevărat deşert, pentru care nu va mai da nimeni socoteală…
Octavian HERŢA

În ultimii ani, organizaţiile judeţene ale principalelor partide politice au preluat modelul patentat la Bucureşti: au căutat şi identificat lideri puternici, capabili să se transforme în veritabile locomotive. Până acum, acest lucru a fost reuşit de PSD şi PD-L, în cazul PNL-ului putându-se vorbi mai mult despre existenţa unui preşedinte autoritar, însă fără autoritate.

PSD. Ion Cîlea, în pofida criticilor, a reuşit să se impună la vârful filialei judeţene. Deşi în urmă cu nu foarte mulţi ani, Adrian Năstase spunea despre el că „zboară prea jos” faţă de aşteptările conducerii centrale de atunci, rezultatele înregistrate de PSD la Vâlcea la toate scrutinurile electorale din 2005 până în prezent, au făcut uitată această celebră caracterizare.

PSD s-a clasat în permanenţă pe primul loc în judeţ, depăşind net PD-L şi PNL. Nu mă număr printre fanii lui Cîlea, însă a trebuit să-i recunosc calităţile în ceea ce priveşte organizarea politică. Fără a fi genul politicianului carismatic, cu un discurs învechit, însă cu priză la un anumit electorat, cu o atitudine de om muncitor şi implicat, Ion Cîlea a reuşit să devină unul dintre cei mai cunoscuţi politicieni în teritoriu. Cu riscul de a se pierde în amănunte, el are răbdarea unui Sisif: ascultă orice problemă, oricât de mică, a oricărui cetăţean. Şi-o notează, face eforturi – uneori disproporţionate cu importanţa acesteia, pentru a o rezolva şi nu uită să-l sune personal pe nea Gheorghe din Stoileşti pentru a-i comunica faptul că s-a ocupat de dilema sa. L-am văzut la audienţele în teritoriu. Urmat de o armată de directori pesedişti de deconcentrate, liderul PSD şi CJ şi-a fixat un obiectiv îndrăzneţ: cucerirea zonelor în care, până acum, PSD era slab reprezentat. La Malaia a fost adus chiar şi un medic, ce avea ca sarcină consultarea gratuită a cetăţenilor. În acest fel, Ion Cîlea are toate şansele să rupă gura târgului în nordul judeţului şi totodată, scorul bun al PNL.

PD-L. Mircia Gutău este, de ani buni, locomotiva filialei judeţene. Dacă până acum câteva săptămâni, toată lumea era de acord cu asta – chiar dacă Jurcan conducea organizaţia, acum, o dată cu instalarea oficială a lui Gutău la judeţ, încep să apară şi rezultatele concrete. Asistăm la o militarizare a organizaţiei, la inducerea unui stil de lucru menit a ridica PD-L în teritoriu. Noul lider, unanim recunoscut, împuternicit să facă tot ce va dori pentru a duce organizaţia lângă PSD, nu are nici mamă, nici tată în lupta politică. Nu mă îndoiesc de faptul că este dispus să sacrifice orice om din partid, dacă asta ar duce la procente în plus pentru PD-L. Deşi este doar luna iulie, democrat-liberalii vâlceni au fost puşi la treabă. Fiecare membru de partid are responsabilităţi clare, de care răspunde cu capul. Nu ştiu dacă PD-L va scoate la Vâlcea 40%, însă PSD are, pentru prima oară, un adversar pe măsură.

PNL. Emilian Frâncu a încercat şi într-o oarecare măsură chiar a reuşit, să se transforme în locomotiva vâlceană a partidului. Pasenţa i-a ieşit doar până în urmă cu 8 luni; de atunci, preşedintele PNL Vâlcea şi-a pierdut autoritatea. Contestat de mulţi dintre colegi dar şi de o bună parte a presei, incapabil să-şi schimbe comportamentul, individualist până în pânzele albe, Frâncu riscă să rămână pe 27 septembrie fără cel mai de preţ bun al său: puterea. Nu-i contest valoarea de politician, însă bolnăvicioasa sa sete de putere l-a izolat în partid. Liberalii îşi doresc altceva: o echipă condusă de un lider capabil să împartă puterea. Ei au înţeles că Frâncu nu mai este altceva decât o locomotivă stricată, care nu mai poate trage trenul liberal în viitoarele încercări electorale. O locomotivă care consumă prea mulţi cărbuni, merge prea încet şi face prea mult zgomot. De cele mai multe ori, pentru nimic…
Octavian HERŢA

Cu cât încearcă să pară mai calm, mai echilibrat, Emilian Frâncu dovedeşte că spectrul eşecului îl bântuie în fiecare secundă care-l mai desparte de data de 27 septembrie, când liberalii vâlceni îşi vor alege noul lider. Departe de a fi modelul politicianului moderat, senatorul PNL apelează, în disperare de cauză, la masca echilibrului. De câteva luni, Frâncu face eforturi supraomeneşti să-şi oprească declinul. Trece rapid de la o stare la alta, încearcă să-şi reprime pornirile, îşi inhibă cu greu furia şi frustrarea. Conştient că i-a îndepărtat prin comportamentul său pe cei care deunăzi îi dădeau credit, actualul preşedinte apelează la metode disperate. Îşi temperează discursul, are grijă să nu mai gesticuleze excesiv, zâmbeşte forţat, îşi înghite vorbele de ocară la adresa jurnaliştilor incomozi. Toate manifestările sale publice sunt marcate de autocontrol, doar-doar va reuşi să mai recupereze ceva.

Din păcate, actorul politic Emilian Frâncu nu mai smulge sălii pe jumătate goală decât zâmbete de compătimire. Aplauzele, care-i gâdilau odinioară timpanul, s-au transformat într-un murmur dezaprobator. Oricâte piruete ar face, nimeni nu mai este dispus să-i ceară bisuri. Vechile trucuri plictisesc, glumiţele sunt acum doar parodii ieftine, monologurile bune de manipulat prostimea în urmă cu câţiva ani trezesc numai căscaturi. Nici măcar implantul de echilibru nu a avut succesul scontat. Zâmbetul lipit la cabina de machiaj se desprinde în timpul spectacolului şi atârnă trist de mustaţa îmbibată de transpiraţie. Nasul roşu de clovn nu-i mai amuză nici măcar pe copiii simpatizanţilor, fardul aplicat excesiv pe pomeţi ascunde cu greu grimasele unui actor care şi-a epuizat tot talentul. Din vechiul personaj nu a mai rămas decât o carcasă goală, vopsită la repezeală în toate culorile curcubeului. Acum, Emilian Frâncu nu mai este nici acel tip impulsiv şi nici acel ins calm, echilibrat în care ar vrea să se reîncarneze. Este doar un actor bătrân, care îşi uită replicile şi care şi-ar da jos chiloţii pe scenă pentru încă un bis.

Ori de câte ori îl critic pe Emilian Frâncu, mă încearcă o strângere de inimă. Omul ăsta este atât de trist în tentativa sa de a-şi păstra scaunul, încât nu ai cum să nu-l compătimeşti. A uitat să se bucure de viaţă, şi-a abandonat principiile şi crezurile doar de dragul puterii. Obsedat de control, blocat într-un permanent război cu sine însuşi, acest personaj a pierdut din vedere esenţialul. A uitat de prietenii săi, de colegi, de cei care cândva l-au ajutat. Prea ocupat să ţină cu dinţii de funcţia de preşedinte, s-a văzut dintr-o dată singur. Din acelaşi motiv este demn de compătimire, dar şi de dispreţ. De aceea, Emilian Frâncu are nevoie de o pauză. Câţiva ani, în care să mediteze asupra evoluţiei sau involuţiei sale din ultimii ani, l-ar face, poate, mai înţelept. Ar înţelege, poate, că nu este suficient să fii preşedinte ca să fii şi lider.

Asemenea tuturor celor care au luat-o razna din cauza puterii nemăsurate deţinute într-o anumită perioadă, şi Emilian Frâncu a pierdut contactul cu realitatea. Operaţiile „estetice” din ultima perioadă, schimbările bruşte de ritm, presiunea pusă pe primarii şi liderii liberali din teritoriu, apelarea la metode neortodoxe în tentativa sa de a rămâne preşedinte, l-au transformat într-un monstru politic. Oamenii din jurul său fac un pas înapoi, pentru că nu mai ştiu ce să creadă despre cel care le cere insistent, când răstit, când duios, încă un vot. Cei care până acum ceva timp îi mai acordau o urmă de credit, îl tratează acum ca pe un bolnav. Îl mint că este roşu în obraji, îl sfătuiesc să nu facă prea mult efort pentru a nu păţi necazul de acum patru ani, îi liniştesc gândurile sinucigaşe. Asta simt pentru Emilian Frâncu acei puţini liberali care au crezut în el: un amestec de teamă, milă şi dispreţ. Pentru că au de-a face cu om politic bolnav, aflat în metastază, imun, din păcate, şi la injecţiile cu morfină.
Octavian HERŢA

Gata, pedeliştii vâlceni intră în preliminariile prezidenţialelor cu un nou coordonator de joc. Mircia Gutău a primit banderola de căpitan interimar al portocaliilor taman în momentul în care toropeala părea să pună definitiv stăpânire pe sediul din strada Carol I. În fapt, dacă stăm bine şi ne gândim, nu s-a produs o mare revoluţie. Gutău era oricum privit drept liderul de facto al grupării pedeliste vâlcene şi, între noi fie vorba, chiar îi convenea de minune rolul de etern câştigător în faţa lui Dorel Jurcan. În timp ce judeţul scotea un mediocru scor de 25%, Râmnicul lui Gutău vota masiv şi constant PD-L. S-a întâmplat atât la locale, cât şi la parlamentare şi europarlamentare. Chestia asta a devenit la un moment dat atât de bătătoare la ochi, încât chiar şi granzii de la Bucureşti au fost nevoiţi să admită evidenţa.

Supărătoare nu este schimbarea de la vârful PD-L Vâlcea, ci schimbarea regulilor în timpul jocului. Toată lumea îşi aduce aminte de refuzul lui Boc de a-l instala pe Gutău la cârma organizaţiei judeţene, până când acesta nu-şi rezolvă definitiv şi irevocabil problemele cu justiţia. De la acel moment şi până astăzi, nu s-a schimbat nimic esenţial în acest raport. Achitat în dosarul Crinu, edilul Râmnicului s-a trezit vârât în cel al locurilor de joacă. Între timp, Vasile Blaga, cu acceptul lui Emil Boc, uită de principiul enunţat de actualul premier al României şi hotărăşte că la Vâlcea trebuie făcută ordine. Treaba asta îmi aduce aminte de Becali care făcea până nu demult echipa la Steaua, peste capul lui Hagi, Lăcătuş sau Pedrazzini.

Una peste alta, este clar că ceva trebuia să se întâmple în PD-L Vâlcea. Dorel Jurcan a reuşit să ridice partidul, cu ajutorul colegilor săi, însă până la un punct. De un an de zile, cu toată creşterea constantă, PD-L-ul vâlcean s-a cantonat într-un scor ce plasa filiala pe ultimele locuri la nivelul întregii ţări. În aceste condiţii, Mircia Gutău şi-a consolidat rolul de lider carismatic şi autoritar, capabil să mişte lucrurile. Sunt convins că, oricât a negat că ar fi fost interesat de şefia judeţului, Gutău a ştiut întotdeauna că se va ajunge în acest punct. Am însă un mare semn de întrebare vizavi de intensitatea cu care şi-a dorit scaunul lui Jurcan. Gutău ştie bine ce îl aşteaptă: o muncă titanică, organizaţii comunale şi orăşeneşti cotate sub 10%, un PSD din ce în ce mai puternic în teritoriu. Până acum, rolul său a fost unul nu neapărat facil, cât avantajos din punct de vedere al contrastului dintre judeţ şi municipiu. De-acum încolo, Gutău va trebui să demonstreze că poate ridica partidul la nivelul Râmnicului în toate cele 89 de localităţi ale judeţului.

Doar câteva luni ne mai despart de alegerile prezidenţiale din noiembrie. Cum vara lumea nu prea mai are chef de politică, îmi vine greu să cred că noul preşedinte al PD-L Vâlcea va putea să facă mare lucru până la începutul lunii septembrie. Aşadar, lui Gutău îi rămân doar trei luni pentru a câştiga alegerile prezidenţiale. Sau măcar pentru a duce PD-L-ul vâlcean peste pragul de 30%. În opinia mea, Mircia Gutău îşi joacă la toamnă cea mai importantă carte politică a carierei sale. Un rezultat bun la Vâlcea pentru Traian Băsescu, în eventualitatea că acesta câştigă un nou mandat, va însemna enorm şi pentru Mircia Gutău. Pe de altă parte, un scor slab al PD-L Vâlcea cu un Băsescu reales preşedinte al României, s-ar putea întoarce împotriva noului lider al organizaţiei judeţene. Băsescu este cunoscut drept un ins care nici nu iartă, nici nu uită. Şi cum DNA-ul este o instituţie dragă preşedintelui, înţelegem de ce alegerile prezidenţiale reprezintă o sabie cu două tăişuri pentru Mircia Gutău.
Octavian HERŢA

A devenit deja un loc comun că o mână de jurnalişti dau de mâncare unui maldăr de ziare, de mic tiraj şi minim impact. Cu toată modestia, printre cei care creează subiecte, ne numărăm şi noi, cei de la Arena. Alături de alţi câţiva colegi, cunoscuţi de toată lumea, încercăm să însufleţim conferinţele de presă, punând întrebări de interes pentru întreaga breaslă, dar şi pentru cititori. În tot acest timp, o cohortă de reportofoane bipede – mută până la limita autismului, preia săptămânal subiectele lansate de noi, justificându-şi astfel leafa. Nu am cerut niciodată drepturi de autor şi nu am tras de urechi pe nimeni pentru tupeul de a se folosi de munca noastră.

Am citit în presa locală zeci de materiale copiate din Arena sau din alte publicaţii care contează; nicăieri nu am văzut vreo specificare a sursei de informare. Nu mai pun la socoteală zecile de subiecte preluate, maltratate, pocite şi exhibate pe pagini întregi, de parcă ziariştii „Copy / Paste” ar avea vreun merit. Mi-am zis că aşa înţeleg unii să-şi facă meseria, copiind ceea ce fac ceilalţi.

Nu suport însă degeneraţii care după ce că şi-au bătut joc de presă, servind clanurile mafiote şi încasând pentru asta sume importante, îşi permit să-şi dea cu părerea despre cei câţiva jurnalişti care cel puţin încearcă să-şi facă onest meseria. Din lipsă de subiecte, din servilism faţă de cei care le achită casa, masa şi vacanţele, lingătorii de pantofi din mass media vâlceană se consideră îndreptăţiţi să-i atace pe jurnaliştii care nu se pupă cu ei în idei. În loc să pună mâna pe gramatică, în loc să deschidă din când în când câte-o carte, aceşti indivizi hârşiţi în rele fac pe deontologii de serviciu, aruncând cu noroi în oricine ar putea să le strice ploile. În loc să-i critice pe cei care au transformat Vâlcea într-o feudă, pe cei care au furat la greu în ultimii 20 de ani, servitorii de presă şi-au făcut un titlu de glorie din a-i critica în mod constant pe cei care mai cred încă în obiectivitate şi imparţialitate.

Inşi profund imorali, roşi de frustrări şi ratări profesionale şi personale, dispreţuiţi de o întreagă breaslă, taraţii de presă încearcă să-şi mascheze neîmplinirile prin articole veninoase, prost scrise – în fapt, simple însăilări de urechisme şi bârfe culese la cârciumă. Nefiind în stare să critice corupţia – în slujba căreia se află de atâta timp, aceşti presudoziarişti îşi îndreaptă furia împotriva colegilor. Dacă nu au argumente, inventează. Pe de-o parte, lipsa acută de idei şi subiecte pentru a umple ziarul, pe de altă parte prostia şi îngâmfarea, au creat o specie grotească: ziaristul-sconcs. Asemenea animalului care îşi împroaşcă adversarii cu un lichid urât mirositor atunci când se simte în pericol, ziaristul-sconcs are un stil împuţit de acţiune. Ahtiat după bani, ziaristul-sconcs devine extrem de neliniştit atunci când sursa sa de venit este pusă în pericol. De pildă, dacă un alt jurnalist publică un material critic la adresa unui politician, ziaristul-sconcs reacţionează imediat. A doua zi, în fiţuica lui plină de lături, confecţionează un articol plin de ură la adresa celui care şi-a permis să-i critice sponsorul. Ziaristul-sconcs consideră astfel că şi-a făcut meseria, meritându-şi cu prisosinţă arginţii. Din când în când, sconcsul primeşte şi câte un premiu-bonus de la stăpânii săi: o vacanţă gratuită, un spaţiu sau un contract gras la o societate comercială abonată la banul public.

Duminică, marea parte a vâlcenilor, au votat în orb. Ca de altfel majoritatea românilor, din ţară sau de peste hotare. Nu au fost alese programe, nu s-a ţinut cont de apartenenţa europeană a celor câteva partide reprezentative, nu s-a ţinut cont de ideologii. S-au votat numere de înmatriculare, lozinci şi bufoni. Rezultatele sunt cele aşteptate. În Parlamentul European vom fi reprezentaţi de patru-cinci politicieni care ştiu cu ce se mănâncă Bruxelles-ul şi de o droaie de băgători de seamă, fete de Dorobanţi şi saltimbanci tari în clanţă. 27% dintre români au lăsat sictirul acasă şi s-au deplasat la secţiile de votare, nu pentru că ar fi crezut foarte tare în lista vreunui partid, ci poate doar pentru că nu aveau planuri pentru grătare sau, mai ştii, pentru că li s-a părut simpatic vreun candidat.

Ce va câştiga Vâlcea din votul de pe 7 iunie, nu poate spune nimeni cu precizie. Din nefericire, nici de această dată nu am avut şansa să avem un om la Bruxelles. Liderii locali ai principalelor forţe politice nu au ştiut sau nu au fost în stare să se impună la centru, pentru a avea pe liste candidaţi eligibili. Am avut doar doi reprezentanţi neeligibili pe liste, undeva în coada acestora. Vâlcenii s-au dus la urne doar pentru a vota nişte liste pline cu inşi controversaţi, fără a avea nici măcar iluzia că vor avea ceva de câştigat în următorii cinci ani. Şi slavă Domnului, Vâlcea ar fi avut atâta nevoie de un om în capitala Europei!

Este suficient să amintesc doar de Oltchim pentru a înţelege cât ar fi fost de necesară prezenţa la Parlamentul European al unui eurodeputat vâlcean. Oricât ar fi Jean Marinescu de vâlcean, oricâte asigurări ne-ar da că va fi alături de problemele noastre, nu mă poate convinge nimeni că va pune interesele judeţului în care s-a născut de cele ale Doljului, al cărui prefect a fost. Nu pun la îndoială bunele sale intenţii, însă veţi vedea că atenţia sa se va îndrepta în special către organizaţia pe care o reprezintă. Este şi firesc să fie aşa, atâta timp cât aceea este baza sa politică.

Câteva cuvinte despre o campanie anostă, în care politicienii mai mult au mimat competiţia, decât au luptat cu adevărat. Cu excepţia unor întâlniri cu cetăţenii, în care s-a vorbit mai mult despre problemele politice interne decât despre temele europene, la Vâlcea nu s-a întâmplat mare lucru. Dezbaterile electorale televizate nu au reuşit să depăşească, în general, nivelul de şuşă cu pretenţii. Prin rotaţie, politicienii vâlceni au onorat cu prezenţa acest tip de emisiuni, de parcă ar fi fost obligaţi să bifeze acţiuni electorale trasate de conducerile organizaţiilor în acord cu patronii de televiziuni locale. Nu am auzit aproape nimic interesant şi nu văd de ce puţinii vâlceni interesaţi de alegerile europene ar fi înţeles mai mult decât mine.

După câteva săptămâni de vacanţă, începe din nou circul. De această dată, ne pregătim de prezidenţiale. Dacă până acum s-a alergat pentru nişte liste, de această dată partidele vor munci pentru câţiva candidaţi. Miza este mai explicită de această dată. Partidul care va da preşedintele va avea toate şansele să facă şi cărţile guvernării. De aceea, mă aştept ca Ion Cîlea, Dorel Jurcan şi Emilian Frâncu să se implice mai mult decât până acum în campanie. În funcţie de rezultatul alegerilor din noiembrie, depinde şi viitorul lor politic. Cu excepţia lui Cîlea, ceilalţi doi vor trebui să demonstreze că merită să mai rămână în fruntea organizaţiilor. Un scor bun ar putea aduce un nou mandat actualilor lideri; un dezastru, i-ar trimite la lada de gunoi a politicii locale.
Octavian HERŢA

Cei mai mulţi dintre cei care vorbesc toată ziua despre Oltchim, au habar despre subiect la fel de mult cât are Elena Băsescu despre limba română. Dacă vrei să te arăţi preocupat de soarta judeţului Vâlcea, fie că eşti politician, ziarist sau strungar, abordezi, cu orice ocazie, această temă. Arunci câteva cifre, pronunţi apăsat „Bruxelles”, deplângi soarta economiei vâlcene şi gata, ţi-ai asigurat respectul interlocutorilor. Vei dovedi că eşti în egală măsură, informat şi interesat, inteligent şi interesant. Dacă eşti politician, ai şanse mari să-şi vezi a doua zi numele în ziare. Dacă eşti ziarist, poţi încă o dată să-ţi demonstrezi pe pielea cititorului valoarea. Dacă eşti strungar şi te aude şeful, poţi spera ca vei creşte în ochii acestuia. Mai puţin contează că, de fapt, n-avem nicio treabă cu Oltchim-ul, că am ciupit şi noi câte-o informaţie pe care vrem să o transformăm în valută forte. Important este să fim noi peste vremuri, nu invers.

Luni de zile, politicieni şi ziarişti deopotrivă, s-au chinuit să demonstreze, făcând un nemaipomenit exces de zel, că acel credit pentru care se bate conducerea Oltchim, nu este ajutor de stat. Am văzut oameni în toată firea deformând, schingiuind şi schimonosind principiile economiei de piaţă, doar-doar vor reuşi să le arate ei comisarilor europeni că Oltchim nu cere ajutor de stat, ci altceva. Spiritul de turmă, slugărnicia împinsă dincolo de orice limite, fandoseala şi prostia au transformat orice discuţie despre un subiect cât se poate de serios, într-o flecăreală de bodegă, într-un monolog colectiv colcăind de empirism. Într-o tentativă disperată de a-l convinge pe Constantin Roibu că îi înţeleg problema, flecăritorii de serviciu nu au făcut altceva decât să i-o complice.

Până când, parcă astupându-şi urechile în mijlocul specialiştilor de doi bani, experţi în datul cu părerea, directorul combinatului a cerut linişte. Inutil să explicăm uimirea binevoitorilor, reduşi dintr-o dată la tăcere. Adică tot efortul lor devenea dintr-o dată egal cu zero, toate argumentele lor sclipitoare erau anulate de un deget la gură. A urmat lovitura decisivă, ruperea de ritm de care se teme orice oaie care crede doar în spiritul de turmă: Roibu a anunţat că strategia s-a schimbat. Care strategie, ce vorbă-i asta – s-au întrebat paralizaţi o parte din specialiştii de serviciu. Spun o parte, pentru că cei mai mulţi nici nu au priceput că notificarea Comisiei Europene pe care o va face Oltchim săptămâna aceasta, se bazează pe solicitarea unui ajutor de stat. Acelaşi ajutor de stat mult-hulit de „sprijinitorii” combinatului, combătut pe toate fronturile, aşa, numai în ciuda PCC-ului. Era logic să se întâmple astfel, atâta timp cât polonezii ar fi reuşit să-i convingă pe comisarii europeni, în cazul în care Oltchim ar fi negat că este vorba de ajutor de stat, că reprezentanţii societăţii vâlcene nu au dreptate. Este o mutare raţională, pe care Constantin Roibu o face în acord cu realitatea.

Sunt curios cum vor reacţiona în continuare aplaudacii de serviciu. Mă îndoiesc de faptul că vor asculta sfaturile lui Constantin Roibu, că vor lăsa la o parte cuvintele mari şi argumentele de carton, că vor avea bunul simţ să aştepte rezolvarea firească a cazului. Întotdeauna se vor găsi unii care să se împăuneze cu vreun succes inexistent, cu vreun sprijin străveziu sau cu vreo iniţiativă sterilă. Ei nu vor putea pricepe în ruptul capului că, uneori, dacă nu poţi face ceva concret pentru a rezolva o problemă, este mai cuminte să-ţi vezi de treabă. Ori, ceea ce s-a întâmplat până acum arată că soarta Oltchim trebuie să fie preocuparea tuturor, însă deciziile importante se iau în altă parte.
Octavian HERŢA

Am constatat în ultima vreme că am terminat degeaba o facultate, că am citit inutil, că, într-un cuvânt, muncesc doar ca să mă aflu-n treabă. Vorba unui coleg pus pe rele, că nu sunt altceva decât Boschetul 17 atâta timp cât n-am tupeul de a cere ce nu mi se cuvine. A mai observat cineva ce personaje au fost sau vor fi instalate în fruntea diverselor instituţii din judeţ? Cu câteva excepţii, PSD şi PD-L promovează nulităţi, lingători de pantofi şi prostituate politice de cea mai joasă speţă, în funcţii dintre cele mai importante. Câteodată, când mă apucă dracii, îmi vine să mă duc la Ion Cîlea şi să-i propun o chestie foarte la modă: să pună toţi redactorii ziarului Arena în funcţii de conducere. Pariez că cei mai mulţi dintre ei le-ar da clasă hămesiţilor din partid, atât profesional, cât şi moral.

Pare o glumă, dar credeţi-mă pe cuvânt că lucrurile stau exact aşa. Nu de alta, dar văd că se poată transhumanţa asta a „ziariştilor” şi rudelor acestora, dinspre presa pupincuristă de slab tiraj şi impact către vârful unor instituţii de maximă importanţă. Este suficient să amintesc de aşa-zisul şef de publicaţie, care va fi înfipt zilele acestea în fruntea Direcţiei pentru Protecţia Drepturilor Copilului. Omul acesta, obişnuit să-i lustruiască pantofii lui Ion Cîlea pe traseul Alutus-Consiliul Judeţean (barul hotelului amintit servindu-i sculerului ca punct de observaţie a biroului şefului PSD) va deveni, dintr-o dată, şef peste câteva mii de oameni, într-un domeniu extrem de sensibil, care necesită o expertiză deosebită. Imaginaţi-vă că are de luat decizii importante, că de pixul lui atârnă soarta copiilor amărâţi din acest judeţ, dar şi a bieţilor bătrâni din azile. Cine-l cunoaşte pe individ se ia instant cu mâinile de cap. Omul este total pe dinafară, neştiind să facă altceva decât să joace Solitaire cât e ziua de lungă şi să servească pe terasa Alutus-ului cafele mici. Adică d-ălea ieftine şi dacă se poate, plătite de alţii.

Nu aveam de gând să scriu despre insul ăsta cu al cărui nume prefer să nu murdăresc hârtia ziarului, însă am impresia că s-a depăşit orice limită. Mi-am dat seama că este suficient să completezi adeziuni pe bandă rulantă la toate partidele de pe eşicherul politic, să-l pupi în cur cât e ziua de lungă pe Ion Cîlea şi să ceri non-stop bani şi funcţii, pentru a ajunge, în doar câteva luni, şeful unei instituţii. Din această cauză, cred eu, şeful Consiliului Judeţean şi totodată, al PSD, trebuie de urgenţă să-i înlocuiască pe actualii directori liberali – câţi au mai rezistat dintre ei, musai cu ziarişti. Nu numai de la Arena, ci de peste tot. Păi dacă tot mergem pe trendul ăsta, de ce nu? În acest fel, se rezolvă şi problema finanţării presei locale. În loc să dăm bătrânilor carne la prânz, mai bine le dăm ciorbă de varză iar cu banii astfel economisiţi ne plătim tipografia. Nu-i aşa, domnule sculer?
Octavian HERŢA