SCRISOAREA SĂPTĂMÂNII / Ne e dor de cineva ca Traian Popa: îngerul din Zăvoi, care împărţea copiilor ceai cald

Dacă ar fi să dau timpul înapoi, aş spune că, atunci când eram junior la clubul de legendă Chimia Rm. Vâlcea, nu aveam condiţiile de acum. Nici nu visam la aşa ceva… Copil fiind, nu erau nici pretenţiile actuale. Asta nu înseamnă că nu sunt de acord cu generaţia actuală, care vrea să beneficieze de cele mai bune condiţii. Vrei performanţă, trebuie să te adaptezi cerinţelor. Terenul sintetic de acum era, de fapt, unul de zgură, amestecat cu pământ. Dar, mamă, ce mult ne mai plăcea să intrăm pe el. Când ploua, eram negri, şi la propriu, dar şi de supărare. Mingile erau pătrate pe-atunci, dar erau mulţi care ştiau să le lovească mai bine decât cei de acum. Vestiarele în care ne dezechipam erau, de fapt, anexele oamenilor de serviciu. Aveam noroc cu regretatul antrenor Traian Popa, un adevărat înger al copiilor. El se certa cu toată lumea pentru noi. Noi eram centrul universului, atât de mult ne iubea. Îmi aduc aminte cu plăcere de deliciosul său ceai de fructe, preparat pe reşou improvizat, ceai servit iarna, după antrenament. Ne băteam pentru o cană cu licoarea delicioasă. Nici la mama acasă nu aveam aşa ceai bun. Fiecare aducea de acasă ce era mai bun: mere, pere, zahăr, lămâi. Toţi aveam puţin pe-atunci, dar acel puţin ştiam să îl împărţim cu ceilalţi. Şi era o bucurie imensă… cine uita să-şi facă datoria, primea, spre amuzamentul tuturor, ceaiul neîndulcit. Voiai detalii despre reţeta ceaiului, primeai imediat răspuns: Este marcă înregistrată. De ce eram, totuşi, fericiţi? Aici, e mult de spus, dar o să încerc să fiu succint: era bătălie mare ca, la meciurile Chimiei de acasă, să fii printre cei aleşi drept copii de mingi. Ne înghesuiam să recuperăm mingile aruncate de jucători pe pista de zgură. Nu, ca acum, când aştepţi juma de oră să ţi-o aducă cineva. Când ne vedeam idolii, aveam emoţii atât de mari, ca tremuram, la propriu. Tricourile sau acele maieuri stăteau pe noi ca pe gard, fiind luate de la grupele de copii mai mari cu doi-trei ani. Dar noi nu eram niciodată supăraţi. Atunci, vedeam viaţa prin ochii unui copil, acum, copiii văd viaţa ca un adult, cu greutăţi, probleme, lipsuri, neajunsuri şi supărări… Pe vremea domnului Fier, a antrenorului Marcel Pigulea, nici musca nu era pe teren, fără acordul lor. Copii fiind, am vrut şi să ne hârjonim pe gazonul verde, să şutăm cu sete în mingi. Mingile fiind aşa de frumoase, le mai pitulam sub tricou, poate-poate nu ne vedea nimeni şi aveam şi noi marfă de calitate la antrenamente. Primeai o palmă părintească de la nea Popa, după ceafă, semn că nu este o faptă bună, dar, râdea, cu subînţeles, că, în centrul de pregătire a mai intrat o minge frumoasă. Specific: mingile erau şparlite de la echipa oaspete. Aveam noi grijă să treacă gardul, spre Olăneşti, de unde le recuperau mereu prietenii noştri. Am făcut această introducere mai lungă deoarece am citit cum domnul Luciam Munteanu a cerut acordul Primăriei Râmnicului ca cei mici să joace pe terenul mare din Zăvoi. Cred că a sosit momentul să lăsăm prejudecăţile deoparte şi să-i lăsăm pe cei mici să se bucure de toată atenţia noastră. Să joace pe terenul pe care i-am admirat cândva pe Carabageac, Teleşpan, Başno, Lepădatu, Cincă, Savu, Lazăr Catargiu, Gângu, Vergu, Pavel, Iordan, Preda, Cilean şi Alexandru. Doamne, ce echipă aveam! Oare îşi mai aduce cineva aminte de imnul Chimiei?! Odată cu terminarea lucrărilor de modernizare a complexului sportiv din Zăvoi, poate vedem şi noi la intrare o plăcuţă cu numele lui Traian Popa, îngerul păzitor al miilor de copii care au trecut prin Zăvoi…
• Dănuţ OMEAG