Editorial

Prinţ şi cerşetor: Wayne Rooney

Unii, i-am auzit, i-aţi auzit, folosesc cu mirare clişeul: „Nu-i înţeleg pe microbişti. Ce să vezi la fotbal? Douăzeci şi doi de nebuni alergând în jurul unei mingi!?”. Da, fotbalul poate fi definit şi prin clişeul acesta. Frumuseţea e că poate fi definit în vreun milion de feluri, poate mult mai mult de atât, căci fotbalul nu e un sport; e un fel de sărbătoare câmpenească de proporţii gigantice, unde în loc de grătare sau bere primeşti o porţie serioasă de emoţii încapsulate sub presiune. Am dat şi eu o definiţie? N-am vrut. Mi-a scăpat. Oricum, să trecem, nu merită reţinută. Uneori, când noi, microbiştii, nu găsim argumente pentru a vorbi despre frumuseţea fenomenului, ne putem mulţumi spunând doar că fotbalul e mult mai mult de-atât.
După finala Champions League de sâmbătă seara dintre Barcelona şi Manchester se spun şi vor fi spuse multe. Majoritatea vorbesc despre perfecţiunea Barcelonei, despre geniul lui Messi… Sunt un mic fan al Barcei de mult timp; încep să cred că Messi l-a depăşit deja pe El Pibe D’oro Maradona, pe care l-am considerat cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor, dar azi aş vrea să vorbesc despre un alt fotbalist, un fotbalist eclipsat de magia Barcelonei, dar unul care a încercat foarte mult şi a reuşit: Wayne Rooney.
Rooney e ca nimeni altcineva. A ajuns mare pe mâna lui, dar pomul lăudat nu e neapărat şi prieten cu sacul. Orice manager care spune despre el că e un leneş şi un indolent şi-l doreşte cu ardoare în propria echipă. Îşi exasperează prietenii şi îşi amuză duşmanii, apoi face exact invers. Sir Alex Ferguson l-a tras de urechi până când i-a amorţit mâna, dar începe obsesiv echipa cu Rooney. Berbatov marchează gol după gol, dar intră pe teren în locul lui Anderson, pe final de partidă. Rooney rămâne pe teren şi toţi se întreabă de ce rămâne. E roşu la faţă, nu prea a dat semne că are chef să alerge. Sâmbătă seara, Rooney mi-a adus aminte de un moment aproape unic anul acesta. În minutul 78 al derbiului dintre United şi City, Rooney a răspuns la toate întrebările de mai sus şi la încă multe altele. 1-1, adversarii au egalat şi domină jocul, ocaziile şi posesia sunt mai mult ale lor. Centrare Nani. Unii spun perfectă. De fapt, cumva în spate, ratată. Foarfecă Rooney. Gol. Pe lângă frumuseţea execuţiei a venit şi frumuseţea bucuriei. Rooney şi-a deschis pur şi simplu braţele şi a rămas drept ca un stâlp în colţul celebrului Old Trafford. Nu s-a întins. Nu a sărit, nu a gesticulat. A fost cel mai simplu gest din lume, în antiteză poate cu bucuria adunată a celor 75.000 de suporteri. Este, probabil, cea mai frumoasă reuşita din acest an. Poate din mai mulţi ani luaţi la rând. Sâmbătă seara, Rooney a mai dat un răspuns acestor întrebări. Şi va rămâne, cu siguranţă, în istoria fotbalului. Doar că Pep Team este invincibilă deocamdată.

Ec. Mădălin DOBRE

Articole Similare

Lasă un răspuns

Back to top button