Politica fotbalului

În societatea românească s-au schimbat multe în anii de tranziţie, mai puţin în ceea ce priveşte sportul rege. Când îi priveşti la TV pe Mircea Sandu, Mitică Dragomir sau alţi preşedinţi de club pentru care s-a schimbat doar forma de organizare a societăţii româneşti, nu şi a asociaţiei sportive pe care o conduc în societate, mai că-ţi vine, ca microbist, să spargi televizorul. Împrumuturi la negru, arbitri corupţi, drepturi de televiziune folosite pe te miri ce căi, jigniri interminabile în direct, sute de mii de euro fluturaşi în sus şi-n jos, probabil cu decontări numai de ei ştiute, şi multe alte aspecte negative descriu fenomenul românesc numit fotbal. Noi trăim din amintiri, căutăm salvarea tot la Mutu, poate pentru că din urmă nu vine nimic. Şi de vină sunt aşa-numiţii „oameni de fotbal”. Investiţiile în Liga I de la noi sunt ca şi inexistente. Patronii bagă bani doar dacă au garanţia că şi-i scot imediat. Fotbaliştii sunt transferaţi după preţ, şi nu după valoare, Liga lui Mitică fiind plină de străini mediocri, dar liberi de contract. Campionatul de tineret nu va fi reînfiinţat, pentru că este criză, iar patronii nu au bani şi pentru copii. Şi este logic să gândească aşa pentru că în acest moment cluburile nu mai au răbdare să crească jucători, fotbaliştii români nu se mai vând, iar în mijlocul acestui cerc vicios stă şi suferă fotbalul românesc. În frunte cu Naţionala, care a ajuns să nu mai sperie pe nimeni, şi cu milioanele de suporteri care, deşi din ce în ce mai săraci, continuă să spere şi să plătească pentru un fotbal care nu le oferă nimic în schimb. Doar trecut, în niciun caz viitor.
Ca şi comparaţie rămâi surprins aflând „povestea” Şahtiorului lui Mircea Lucescu. Şahtior nu reprezenta mai nimic în urmă cu şapte ani. Avea un patron pasionat de fotbal de mic copil, cu foarte mulţi bani, mânat în luptă de obsesia de a întrerupe hegemonia internă a lui Dinamo Kiev şi de a juca o finală de Cupa Campionilor. Şi atât… Europa era oricum o fantasmă. Multi­milionarul Ahmetov nu avea timp să viseze la acea vreme. El căuta cu disperare un antrenor adevărat, un magician care să transforme, măcar pentru o zi, oraşul minerilor în centrul universului. Destinul i s-a încrucişat în 2004 cu  Mircea Lucescu. L-a convins să vină la Donetk şi astfel s-a născut o nouă echipă. A câştigat campionatul Ucrainei de patru ori (2005, 2006, 2008 şi 2010), Cupa Ucrainei în 2004 şi 2008, Supercupa Ucrainei de trei ori, Cupa UEFA în 2009. Care este secretul succesului? Îl devoalează chiar Mircea Lucescu:  „De la început a fost vorba despre strategie, pricepere şi dragoste pentru echipă.Am avut un plan foarte bine pus la punct şi astfel am avut rezultate sportive şi financiare excelente. În primii doi ani am investit, şi valoarea echipei a crescut foarte mult.  Apoi am dat drumul  jucătorilor consacraţi, pe care s-au luat bani frumoşi, iar în locul lor am promovat fotbalişti tineri, fără mari nume. Spre exemplu, Tymoschuk a fost cumpărat cu 500.000 de dolari şi apoi vândut la Zenit Skt. Petersburg pe  20 de milioane de dolari. Reţeta a fost completată de sud-americani. Am adus foarte mulţi brazilieni care s-au adaptat excelent la Sahtior, în contextul în care la Kiev au venit şi au plecat imediat”. A mizat pe sud-americanii mirosiţi de scouterii „minerilor“, pe care i-a revigorat cu alţii proaspeţi când a sesizat că nu mai sunt la fel de motivaţi. Aşa au apărut  Leonardo sau Ilsinho (transferaţi între timp), Luiz Adriano, Douglas Costa, Fernandinho, Willian, Alex Teixeira sau Jadson, pentru care s-au plătit aproximativ 40 milioane de euro şi care astăzi valorează de trei ori mai mult.
La noi, în Liga lui Mitică, nu există niciun român atât de valoros. Nici măcar unul de cinci milioane de euro, iar asta spune multe. România a fost capabilă să ofere, după mulţi ani, o campioană din provincie. Tot România a avut plăcerea să asiste la ruinarea unei astfel de echipe. Unirea Urziceni e tipul de echipă la care nu apuci prea bine să te obişnuieşti cu numele că trebuie să conştientizezi dispariţia ei. La proba de „100 de metri dispariţii”, fosta echipă a lui MM şi Petrescu s-ar cocoţa pe prima treaptă a podiumului. Apoi, poate, ar dispărea şi podiumul. „Deşteaptă-te, române” ascultă ca imn de ţară şi dinamoviştii. Ei defilează în campionat, dar au fost eliminaţi de multipla NEcâştigătoare de glorie Vorskla Poltava. Practic, echipa din Ştefan cel Mare, în cazul în care va câştiga sezonul, logic vorbind, ar spune că lotul nu mai necesită decât câteva întăriri. Dar, surpriză, acelaşi lot, cu menţiunea că Torje încă nu plecase, fusese scos pe uşa din dos a Europei. Aşadar, nu mai înţelegem nimic mai mult în afara faptului că avem un campionat căruia dacă-i spunem slab, atunci suntem indulgenţi. România a dat-o şi pe Oţelul din Galaţi drept câştigătoare de campionat şi reprezentantă în Ligă. După asemenea ispravă, Manchester United, Basel şi Benfica ne mulţumesc pentru cadoul făcut. Noi suntem cei care am făcut un stadion de milioane de euro şi am orbit lumea întreagă, în special pe francezi, cu gazonul. La propriu. Noi suntem unici. Uneori chemăm DNA-ul să vină să facă lumina, dar rămânem în beznă când din apărătorii dreptăţii devenim făptaşii nedreptăţii.

• Ec. Mădălin DOBRE