Părinţii – „dăunătorii” fotbalului

De-a lungul activităţii pe care am desfăşurat-o în fotbal, am avut plăcerea să lucrez şi alături de copii. Ştiu că performanţa la acest nivel este prost plătită. Practic, activitatea grupelor de copii şi juniori din judeţ este susţinută, în cea mai mare parte, de părinţi. Plătesc de la echipamentele sportive, transport, până la cantonamentele supraevaluate efectuate de cei mici. Mai ştiu că nici măcar antrenorii nu sunt plătiţi la timp şi că au existat întârzieri salariale de aproximativ jumătate de an la unele centre. Mă întreb cum trăiesc aceşti antrenori, dacă clubul nu le oferă nici măcar banii ce li se cuvin pentru performanţele obţinute, performanţe ce trebuie recunoscut că au fost destule, comparativ cu condiţiile. De la grupele de juniori ale CSM-ului, la grupele de pitici ale Hidroelectrei, de la Viorel Ciofâcă, Cristi Lazăr, Doru Catrinoiu sau Marius Pufu, la Emil Popescu sau Narcis Enăchescu, toţi merită aprecieri. Dar nu despre asta vreau să vorbesc azi, ci despre atitudinea unor părinţi ai acestor micuţi campioni, atitudine ce deseori dăunează grav fotbalului. Pe vremuri, părinţii nu se implicau atât de tare în viaţa sportivă a copilului. Nu-i puneau piedici, din contră, îl încurajau spre sport şi nu-şi băgau nasul în educaţia lui prin mişcare. Antrenorul avea putere deplină după ce începea antrenamentul. Părinţii nu-i conturbau în nici un fel orele, competiţiile, instruirea. Se putea impune exact pe măsura pregătirii lui, a valorii şi a muncii de care era în stare. Se crea, astfel, un mediu curat la antrenamente şi competiţii, unde nedreptatea şi interesele meschine nu prea îşi făceau loc. Astăzi, mulţi dintre părinţi, mult prea mulţi, viciază enorm de tare cadrul în care copiii lor fac fotbal. Se implică prea mult ş fără să se priceapă, sunt prea subiectivi cu odraslele lor şi influenţează, în multe moduri, activitatea antrenorului. La fiecare antrenament şi meci vezi părinţi ce dau indicaţii „preţioase” inclusiv antrenorului. Copilul nu mai pricepe nimic, e derutat de intervenţiile brutale şi nejustificate ale părinţilor în antrenamentele şi meciurile lui. Treptat, în foarte multe cazuri, îi apare sentimentul că e nedreptăţit, că cineva îl fură, îi barează drumul spre performanţă. Nu se mai pregăteşte cum trebuie, pe bază de concurenţă, ci mereu cu mintea la antrenorul care lucrează mai mult cu alţii, cu copiii ai căror părinţi cotizează sau la arbitrul care îl fură. În ultimii ani, am văzut atâtea mame turbate în tribune, atâţia taţi disperaţi că antrenorul e nedrept cu copilul lui, atâţia bunici sau fraţi cu ochelari de cal îndreptaţi doar spre copiii din familia lor, încât am ajuns să cred că una dintre cele mai importante probleme ale reuşitei tinerilor de azi o reprezintă părinţii. Am stat în tribune lângă părinţi ce-şi îndemnau copilul să-l pocnească pe arbitru. Ştiu cazuri în care părinţii mituiesc tehnicieni sau conducători ca să-şi vadă odraslele în teren. Mai nou, a apărut moda comentariilor pe site-uri, tembelisme scrise de părinţi, în mare parte. Toate astea fac rău, mult rău, copiilor care ar trebui să înveţe prin sport ce înseamnă cinstea, corectitudinea, perseverenţa, concurenţa, munca, spiritul de echipă şi de sacrificiu. Şi multe altele. Antrenorul, cu presiunea asta enormă în spate, niciodată mulţumit financiar de sistemul în care lucrează şi mereu tentat de „darurile” părinţilor, îşi pierde deseori echilibrul şi bunul simţ. Aşa că, dragi părinţi „pricepuţi” la toate lăsaţi antrenorii să-şi facă meseria pentru care s-au pregătit îndelung şi bucuraţi-vă de competiţie ca de un spectacol în sine! Doar aşa veţi face un bine copilului dumneavoastră.

• Ec. Mădălin DOBRE