MARILE ECHIPE (III)

COLŢUL MICROBISTULUI

Dintre zeci de mii de cluburi din istoria fotbalului mondial, câteva sute au reuşit să atingă un anumit nivel de performanţă sportivă, inclusiv în competiţiile internaţionale de pe glob. Dar, pentru a rămâne în panteonul celor mai puternice echipe din toate timpurile, trebuie ca acestea să fi dominat într-o anumita perioadă competiţiile în care erau angrenate şi, de asemenea, să fi avut jucători reprezentativi, care să-şi fi lăsat amprenta în sportul cu balonul rotund. Deşi cluburile puternice şi de tradiţie din lume s-au înfiinţat acum mai bine de 100 de ani, prima mare echipa de club a apărut după cel de-al doilea război mondial.
A câştigat patru ani la rând, între 1946-1949, campionatul uneia dintre puterile fotbalului european. A fost o echipă foarte populară datorită spectaculozităţii şi generozităţii fotbalului practicat. A introdus în premiera sistemul de joc 1-4-2-4, preluat ulterior de toate echipele de club sau selecţionate, inclusiv de celebra Brazilia ’58, câştigătoarea Campionatului Mondial. A fost singura echipă cu 125 de goluri marcate într-un sezon şi cu 93 de meciuri consecutive fără înfrângere. Clubul dădea naţionalei zece titulari, unicat în fotbalul mondial. Aproape toţi fotbaliştii acestei grupări au intrat în legendă în 1949, în urma unui tragic accident aviatic. I se spunea „Il Grande Torino”  renumitei echipe din peninsula Italiei condusă de Luigi Ferrero. AC Torino 1946-1947 intra pe teren în formula: Valerio Bacigalupo – Aldo Ballarin, Virgillio Maroso, Eusebio Castigliano, Giuseppe Grezar, Ezio Loik, Mario Rigamonti, Francesco Rosetta  (Pietro Ferraris),  Franco Ossola, Guglielmo Gabetto, Valentino Mazzola, Romeo Menti.
Începând cu 1955, se organizează competiţiile majore intercluburi europene, fapt care a condus la creşterea competitivităţii campionatelor interne şi ridicarea calităţii jocului prestat de principalele echipe de club. În acest context apare prima mare echipă internaţională. A fost echipa de club care între 1955-1960 a dominat atât competiţia internă, cât şi pe cele internaţionale. Aceasta a câştigat 5 Cupe consecutive  ale Campionilor Europeni  şi pentru prima oară Cupa Intercontinentală. Miguel Munoz, antrenorul acestei echipe de vis deţine şi recordul de campionate interne câştigate de pe banca tehnică, respectiv nouă. La apogeul său, nimeni nu-i stătea în cale marelui Real Madrid 1959-1960: Rogelio Dominguez- Pachin, Marquitos, Jose Emilio Santamaria, Jose Maria Zarraga, Jose Maria Vidal, Canario, Luis del Sol, Alfredo di Stefano, Ferenc Puskas, Francisco Gento.
Anii ’60 ai secolului trecut au adus la rampă echipa celui mai mare jucător de fotbal din toate timpurile. Mai mult de jumătate dintre jucătorii acestui „dream-team” au fost campioni mondiali cu cea mai titrată naţională. Nu era meci în care această echipă să nu marcheze, multe din reuşite fiind foarte spectaculoase. Este singura echipă de club din afara Europei care a intrat în clubul select al celor mai bune formaţii din lume. Antrenată de Alonso Perez, faimoasa echipă braziliană Santos FC 1962-1963 era alcătuită din: Gilmar –  Dalmo Gaspar, Lima, Mauro, Calvet, Zito, Mengalvio, Dorval, Coutinho, Pepe şi Pele.
Revenind pe bătrânul continent, mijlocul anilor ’60, a fost marcat de o altă echipă celesta, câştigătoarea a două titluri consecutive de campioni în ţara natală, dar şi două Cupe ale Campionilor Europeni în 1964 şi 1965. Spiritul lui “Il Grande Torino” s-a întrupat în această echipă italiană condusă de inventatorul stilului “catenaccio”, legendarul Helenio Herrera. Iată faimosul Maximo Internationale Milano 1964-1965 : Giuliano Sarti – Tarcisio Burgnich, Giacinto Facchetti, Aristide Guarneri, Armando Picchi (Gianfranco Bedin), Jair, Sandro Mazzola, Suarez, Corso (Angelo Domenghini) .
Două mari echipe de club au dominat fotbalul internaţional în anii ’70. Cele două cluburi au generat şi doua mari echipe naţionale intrate în topul celor mai mari selecţionate. De prima se leagă şi numele unui român, antrenorul Stefan Kovacs. În 1972, această echipă a câştigat campionatul, Cupa ţării, Cupa Campionilor şi Cupa Intercontinentală, adică tot ce se putea la acea vreme. Timişoreanul îi succedase pe banca tehnică lui Rinus Michels, promotorul fotbalului total. Între 1971-1973 a fost de trei ori consecutiv câştigătoarea Cupei Campionilor Europeni, echipa fiind formată în marea majoritate din jucători ai propriei ţări. Olanda, căci despre aceasta ţară e vorba, va juca două finale de Cupa Mondială (1974 şi 1978) cu jucători crescuţi în spiritul “lancierilor” de la  Ajax Amsterdam 1971-1972: Heinz Stuy – Wim Suurbier, Horst Blankenburg, Barry Hulshoft, Ruud Krol, Johan Neeskens,  Dick van Dijk (Arie Haan), Gerrie Muhren (Sjaak Swart), Nico Rijnders, Johann Cruyff, Piet Keizer.
Cea de-a doua echipă îi succede Ajaxului la supremaţie  în anii 1973-1976, fiind şi ea triplă câştigătoare consecutivă în această perioada a celei mai importante competiţii intercluburi din Europa. Renumita maşinărie de fotbal  era de neoprit, domina copios orice joc, având un jucător de excepţie în centrul apărării şi două mari guri de tun în avanposturi. A refuzat însă să joace Cupa Intercontinentală. În 1974, naţionala ţării din care provenea acest club, a câştigat Cupa Mondială, având în lot jucători ai redutabilei formaţii. Au fost învingătorii fotbalului total propus de olandezi, pentru că nu renunţau la lupta decât după ultimul fluier, indiferent de scorul de pe tabelă. Udo Lattek era tehnicianul celebrelor „panzere bavareze” de la Bayer Munchen 1973-1974: Sepp Maier – Hans-Georg Schwarzenbeck, Franz Beckenbauer, Paul Breitner, Jonny Hansen, Uli Hoeneb, Franz Roth, Rainer Zobel, Jupp Kapellman, Bernd Durnberger si Gerd Muller.
Să auzim numai de fotbal !

• Ec. Gabriel Albinaru