La 42 de ani, Marius Vlădoi s-a retras din fotbalul mare

„Super-Ţeţe” deschide cortina. Află cine i-a propus 20.000 euro să vândă un meci, dar şi de ce a trăit la Vâlcea decepţia carierei

Sâmbăta aceasta, pe 23 februarie, portarul Marius Vlădoi împlineşte 42 de ani. În semn de respect pentru contribuţia importantă pe care a avut-o la mediatizarea şi dezvoltarea sportului-rege vâlcean, am decis să vă prezentăm istoria bogatei sale cariere, care se întinde pe 30 de ani, cu momentele cruciale, aşa cum au fost ele, bune sau rele. De altfel, de numele lui „Ţeţe” se leagă câteva dintre cele mai importante pagini ale fotbalului vâlcean de după 1989. Luna trecută, acesta a luat decizia de a se retrage din fotbalul naţional, renunţând, cu un regret profund, la colaborarea CS Vişina Nouă.

Are o plasă de amintiri plăcute, cu sute de poze şi decupaje din ziare

La interviul realizat săptămâna aceasta, Marius s-a prezentat cu o plasă plină de amintiri frumoase, cu decupaje îngălbenite din ziare ante-decembriste, precum Timpul şi Sportul, dar şi cu poze alb-negru pe care le păstrează asemeni unor icoane sfinte. „Am totul păstrat, de când eram puşti şi până mai acum. Mă mai uit, din când în când, peste ele să-mi reamintesc clipele de glorie. Doar am petrecut 30 de ani în fotbalul naţional, care e parte din viaţa mea”, spune Vlădoi, portar de meserie.

La 42 de ani, a acceptat o nouă provocare. În viaţă, niciodată să nu spui niciodată!

Se spune că, într-un sport de echipă, portarul joacă un rol crucial, chiar mai important decât şi un atacant pur-sânge, care penetrează meci de meci plasa porţii adverse. De cele mai multe ori, portarul devine, prin viziunea sa, un coordonator de joc sau, mai bine zis, un şahist care mută piesele pe tablă – în cazul nostru – pentru a nu primi „gol”. Marius Vlădoi s-a apucat de fotbal la o vârstă fragedă şi, chiar şi după mai bine de un sfert de secol, ajuns la vârsta de 42 de ani, încă mai uimeşte prin reflexele sale şi spiritul de luptător. „Puteam continua în Liga a III-a, la CS Vişina Nouă, dar anumite motive personale m-au determinat să revin acasă. Oficialii de la Posada Perişani mi-au făcut o ofertă de colaborare. Dacă va fi să semnez cu acest club, atunci voi face tot posibilul pentru a câştiga campionatul şi a promova în Liga a III-a. Fără promovare, ne luptăm degeaba. Acum o jumătate de an, o echipă dragă mie, dar şi miilor de vâlceni, pe nume FC Oltchim, s-a desfiinţat. Am avut un gust amar atunci. Nu s-a oferit nimeni să preia această echipă, mai ales că aveam un lot valoros, compus din vâlceni. Doar vorbe-n vânt din partea unora care se băteau cu pumnu-n piept că vor să facă ceva ca fotbalul să nu moară”, spune Marius Vlădoi.
Fiecare poveste de viaţă are însă începutul ei, pe care îl vom prezenta mai departe.

Să începem, aşadar, cu începutul…

Întrebat când s-a apucat de fotbal, „Ţeţe” are nevoie de câteva secunde bune să dea un răspuns exact. Până la urmă, nu-i aşa, a petrecut aproape 30 de ani din viaţă pe covorul verde. Îşi aminteşte că, la începutul anilor 80, nu erau condiţii de pregătire ca acum, debutanţii antrenându-se pe bitum sau zgură, pe actuala locaţie a terenului sintetic din Zăvoi. „Ţin minte că eram elev în clasa a V-a, la Nr. 9. M-am dus cu nişte colegi la Chimia Rm. Vâlcea, unde am susţinut mai multe probe, pe care le-am trecut destul de uşor. Îmi plăcea încă de la început postul de portar. Antrenorul meu de pe-atunci, Horia Popescu, m-a băgat prima dată ca jucător de câmp. Sincer, era de alergat prea mult, aşa că am zis că vreau să stau în poartă. Vă mărturisesc că eram o fire ceva mai leneşă, căreia nu-i plăcea să facă risipă de efort. După vreo doi ani, dacă nu mă înşel, am plecat la CSŞ Rm. Vâlcea, unde aveam condiţii de pregătire net superioare. Acolo, toţi sportivii mergeau în cantonament de două ori pe an”, povesteşte Vlădoi.

A tulit-o la Piteşti, fără ca antrenorul său să aibă habar

După o perioadă petrecută la clubul condus, actualmente, de profesorul Nicolae Bugheanu, acesta a zbughit-o, furiş-grăpiş, la Centrul Olimpic de la Piteşti, fără a anunţa, în prealabil, conducerea CSŞ-ului. Alături de lotul din Trivale, Marius a participat la un turneu de fotbal în sală, organizat la Buzău şi care a reunit toate selecţionatele centrelor olimpice din ţară. „Îmi aduc aminte că eram în vacanţa de iarnă. Nu i-am spus domnului antrenor Emil Ciulei despre intenţiile mele. M-am dat bolnav, ca să nu mai merg la antrenamente. După ce m-am întors de la Buzău, dânsul a citit în ziarul Sportul despre faptul că participasem la turneu şi câştigasem locul I. S-a uitat în ziar şi a văzut echipa. În poartă, cine altul, decât Marius Vlădoi. Hopa! Până la urmă, i-am spus: «Domn’ profesor, eu plec! Îmi place mult de tot la Piteşti». Asta se întâmpla în 1986. Trecusem deja pe clasa a IX-a. La Piteşti, am făcut junioratul, adică am stat până aproape de 18 ani”.

A jucat cu Manchester United şi Spartak Moscova

Alături de selecţionata de juniori de la Piteşti, Marius Vlădoi a participat la un turneu european, desfăşurat la Sofia, unde a jucat împotriva unor cluburi de legendă, precum Manchester United sau Panathinaikos Athena. „Pe-atunci, în fotbalul românesc se investeau mulţi bani, ca, de altfel, în toate ramurile sportive. Asta deşi România trecea printr-o perioadă de criză economică, deoarece se încerca, după cum ştim cu toţii, achitarea datoriei externe. Îmi aduc aminte că, la turneul de la Sofia, toţi jucătorii Centrului Olimpic de la Piteşti eram îmbrăcaţi în costume impecabile. Aveam totul asigurat: de la şosete şi lenjerie intimă, până la alimentaţie, cazare etc. Tot ce ne trebuia… Călătoream cu avionul în străinătate, nu cu trenul sau autobuzul. Deci eram respectaţi, chiar dacă aveam 14, 15 ani. La Piteşti, sincer, am dat cu nasul de ceea ce înseamnă sportul de performanţă. Aşa cum ne îmbrăcam, aşa şi jucam. Trebuia să fii impecabil, să arăţi lumii că în România sportul este cap de afiş, mai ales că, la Sofia, am întâlnit pe Manchester United, Saint Etienne, Spartak Moscova, Panathinaikos Athena ş.a.m.d. Mai exact, cele mai bune 32 de echipe din Europa. Cu un an înainte, lotul de la Piteşti câştigase acest puternic turneul amical, fiind, oarecum, vedeta Europei. M-am întors apoi la CSŞ, unde am jucat pentru echipa de juniori-republicani”, mai spune „Ţeţe”.

A fost cooptat apoi, în lotul echipei Chimia Rm. Vâlcea

Rezultatele sale nu au putut fi trecute cu vederea de oficialii de la Chimia Rm. Vâlcea, astfel că a fost cooptat în lotul echipei din Zăvoi. „Chimia era pe primul loc, la două puncte peste Jiul. Eu devenisem al treilea portar. Pentru mine, era o onoare să fac antrenamente şi cantonament cu cea mai iubită echipă din Vâlcea. Nu ştiu ce s-a întâmplat în acel an, că, deşi eram favoriţi la promovare, totuşi, am rămas în Liga a II-a. Aveam în jur de 18 ani. Am debutat în Liga a II-a, nu ca titular, unde am prins, în total, doar câteva zeci de minute”.

„În Liga a III-a, îţi dădea roşu doar dacă adversarul pleca cu genunchiul sub braţ”

A trecut un an, dar tânărul şi ambiţiosul goalkeeper încă nu reuşea să prindă un post de titular în Zăvoi. Atunci, şi-a spus că trebuie să plece, să-şi încerce norocul altundeva. A ajuns să se legitimeze, în pofida voinţei sale, la Metalul Rm. Vâlcea, Liga a III-a. „Nu vroiam la Metalul. Mi-au dat lacrimile atunci când m-au trimis la «C». Am zis însă că tot răul spre bine. La Metalul, am apărat toate meciurile. Chiar dacă vorbim de Liga a III-a, atunci, nivelul de joc era net superior celui de-acum. Ca o comparaţie, echipele înscrise în ultimul eşalon naţional erau cam de valoarea primelor clasate în liga a doua de acum. Se juca bărbăteşte, pe forţă. Nu te plângeai ca o femeie: «Ăăă, domn’ arbitru, m-a lovit adversarul la bubă!» Nu te băga nimeni în seamă pentru aşa ceva. Ca să fac o glumă, luai cartonaş roşu doar dacă adversarul tău ieşea de pe teren cu piciorul sub braţ. Şi nu sunt singurul care spune asta! Existau echipe de Liga a III-a pe terenurile cărora era o crimă să joci, deoarece se lăsa rău de tot. Să revenim însă! Cum cineva acolo sus te vede mereu şi te apreciază dacă eşti serios, mi s-a ivit o şansă uriaşă. Între timp, venise antrenor la Vâlcea Ion Oblemenco. Dumnealui m-a rechemat în lot”.

„L-a refuzat” pe Ceauşescu, tovarăşul Nicolae Ceauşescu…

La începutul anilor ‘90, au intrat pe fir (încă nu apăruseră telefoanele mobile!) Gloria Reşita şi FC Olt Scorniceşti (echipă înfiinţată din ordinul lui Nicolae Ceauşescu), ambele înscrise la „B”. Ala, bala, portocala, şi „Ţeţe” a semnat cu Gloria Reşita. Tristeţe mare pentru părinţii lui Vlădoi, mai ales că singurul lor copil urma să plece la dracu’ în praznic. „«Unde pleci, mamă?» m-a întrebat maică-mea, atunci. «Unde vine Reşiţa asta? Stai mai bine acasă şi lasă prostiile». Vă daţi seama, i-am rupt sufletul când i-am spus că plec. Eu eram însă decis să-mi încerc şansa de a ajunge mare. Mi-am făcut bagajul şi am pornit-o spre Gloria Reşita. La Vâlcea nu mai voiam să rămân. Nu puteam rata şansa de a arăta că sunt bun”, continuă portarul de 42 de ani.

Gloria Reşiţa, the best of the best

Gloria Reşiţa a activat aproape 15 ani în Divizia B, în perioada 1982 şi 1998, când a retrogradat la „C”, iar, în 2000, a picat în fotbalul judeţean. La începutul anilor ‘90, fotbalul din Caraş-Severin era pe culmi înalte. CSM Reşiţa juca în Liga I, Gloria Reşiţa şi Metalul Bocşa (care i-a avut mulţi jucători importanţi, ca Dumitru Dragomir şi Dorinel Munteanu) erau în a II-a, iar judeţul Caraş-Severin mai avea încă două formaţii înscrise la „C”. Pe scurt, rivalitate şi competitivitate cât cuprinde. Era perioada de glorie a sportului-rege din judeţul situat în vestul României. Astfel, la Reşiţa, după numai un an, Marius Vlădoi a primit banderola de căpitan. Oficialii „alb-albaştrilor” nu-şi mai putea imagina echipa în absenţa goalkeeper-ului vâlcean. Devenise stâlpul apărării şi un excelent îndrumător pentru colegii săi, deşi nu avea decât 20 de ani. „Am prins momente deosebite la Reşiţa, unde am găsit un colectiv extraordinar, care a rămas unit pe viaţă. Acum, o bună parte dintre foştii mei colegi sunt plecaţi din ţară, dar ne sunăm mai mereu şi ne întâlnim o dată pe an să mai povestim. Ţin minte că atunci când m-am dus la Reşiţa, doar un coleg era căsătorit. Când am plecat eu de acolo, toţi se nenorociseră. Eu m-am căsătorit ultimul, dar la nunta mea nu au mai putut veni colegii, deoarece cam toţi plecaseră peste hotare sau prin diverse colţuri ale ţării. La Gloria Reşiţa, chiar am petrecut cele mai frumoase momente din carieră. Pe-atunci, CSM  Reşiţa şi Gloria Reşiţa avea doi portari vâlceni, ambii titulari”.

După 4 ani petrecuţi la Gloria, i s-a făcut dor de… mama

La Gloria, Marius Vlădoi a activat patru ani. A avut şansa de a promova în Liga I, dar, din cauza orgoliilor locale, „alb-albaştrii” au rămas la „B”. „Între CSM şi Gloria au fost întotdeauna rivalităţi extreme. Îmi aduc aminte că, în anul în care a promovat în Liga I, CSM a luat bătaie de la noi cu 1-0. Era nebunie mare pe străzi. Ne era frică să mai părăsim stadionul, deoarece ne striga lumea că ne opunem şanselor de promovare ale „municipalilor”. Noi jucam însă corect, dar am fost consideraţi mereu o echipă provincială – ca să spun aşa. În timp ce Gloria era o echipă mai de cartier, cum ar fi Ostroveniul la noi, CSM-ul aparţinea municipalităţii, era faima judeţului. Era de neacceptat să le stăm în cale. CSM-ul era obligatoriu să joace în A”. După episodul Reşiţa, oficialii de la Chimia Rm. Vâlcea l-au readus acasă pe Marius Vlădoi. Asta se întâmpla prin 1995, după patru ani de „ezil”. „Mi se făcuse dor de casă.  Trecuseră deja 4 ani de când eram plecat departe de familie şi de prietenii din copilărie. Au venit după mine Florin Verigeanu şi Sergiu Zbârnea, reprezentanţii echipei din Zăvoi. Eu mai aveam contract un an cu Reşiţa, dar Chimia a plătit pentru mine o primă tranşă din totalul sumei solicitate. La Vâlcea, când am venit, a fost nebunie. Chimia, de abia, a scăpat de retrogradare. Eram coleg cu portarul Iustin Croitoru, cu care am fost şi într-un cantonament în Ungaria. Mă rog, m-am întors la Reşiţa, deoarece Chimia nu achitase, între timp, toată suma solicitată de Gloria”.

A ajuns la Alba Iulia, alături de Lucian Giurcă şi Dorin Rădoi

În fine, „Ţeţe” a ajuns la Alba Iulia, unde i-a avut colegi de echipă pe vâlcenii Lucian Giurcă, Dorin Rădoi, George Ceauşilă, Tomescu, şi Zgripcea. „Acolo, era o enclavă de vâlceni. Am stat 2 ani la Alba Iulia, în Liga a II-a”. Înainte de a porni spre Ardeal, Marius Vlădoi şi-a pus pirostriile, cu aleasa inimii sale, Monica, care l-a urmat, mai apoi, peste tot. „Nu puteam să-mi las soţia la Vâlcea, iar eu să plec cu lunile prin ţară. Aşa că am plecat amândoi. De fapt, peste tot, mergeam câte trei, pentru că-l aveam şi pe Bobiţă, un caniche pitic foarte drag mie, primit cadou. Îl luam şi pe el peste tot unde mergeam. Era sufletul nostru”.

A murit Bobiţă…

Aşadar, „Bobiţă” a avut şansa de a se plimba peste tot prin ţară, alături de stăpânul său. Anul trecut, la vârsta de 16 ani, din cauze naturale, patrupedul a murit. „Îţi dai seama, că am pierdut o parte din mine când mi-a murit câinele. Să revenim însă la fotbal! La Alba Iulia, am petrecut o perioadă bună, cu excepţia unei jumătăţi de an, când ne-am luptat la retrogradare. Se întâmpla prin ‘97. Mai aveam contract un an cu Alba Iulia, dar am decis să plec. Nu mai primisem salariul de ceva vreme. Pentru că am refuzat să mai joc, am fost trimis 6 luni pe tu;ă”.

Petrolul Ploieşti a fost aproape de a-l transfera pe „Ţeţe”

Între timp, a mai intrat pe fir Petrolul Ploieşti (Liga I) care a încercat să-l transfere pe vâlcean. Cele două cluburi nu au ajuns însă la niciun acord, iar clauza de reziliere a contractului era mult prea mare pentru a putea fi suportată de petrolişti. „Alba Iulia cerea 150 de milioane pe mine, o sumă exorbitant de mare pentru acea perioadă. Cei de la Petrolul s-au lăsat păgubaşi. Mi-a părut foarte rău, mai ales că făcusem cantonamentul cu această echipă. Norocul meu, dacă pot spune aşa, în condiţiile în care ratasem şansa de a ajunge în Liga I, a venit, totuşi, de la Minerul Motru. Deja nu mai jucasem de 6 luni, din cauza litigiului. În ‘98, am ajuns la Motru, cu care am jucat primul meci, la Deva. Mi-a părut oarecum rău, deoarece aveam 27 de ani, când consideram că e momentul să fac pasul la un nivel superior. Am mai avut o ofertă de la Ceahlăul Piatra Neamţ, unde am refuzat eu să merg. Atunci, nu am avut tupeul necesar. Cred că asta m-a reţinut”, spune vâlceanul cu regret.

În total, Vlădoi a pierdut trei trenuri via Liga I

În viaţa fiecăruia dintre noi, există regrete şi împliniri. În plan profesional, Marius Vlădoi are trei regrete, când a pierdut trenurile care ar fi dus în Liga I, cu CSM Reşiţa, Ceahlăul Piatra Neamţ şi Petrolul Ploieşti. „Câteodată, te gândeşti ce bine ar fi să poţi da timpul înapoi, dar, din păcate, asta e imposibil. Am ajuns la Minerul Motru, cu care mi-am onorat contractul pe 2 ani. Am făcut meciuri mari acolo. Încă mai am articolele de ziar în care eram lăudat. Se scria despre mine: vedeta Vlădoi, Vlădoi a făcut minuni în poartă”.

A refuzat 5000 de dolari să facă blat

La vremea respectivă, Prosport a publicat un articol despre o tentativă de blat. S-a scris că Marius Vlădoi ar fi refuzat 5000 de dolari în schimbul vânzării meciului cu Dacia Piteşti. „Am apărat foarte bine în acel meci. Mi-am văzut de treabă. Îmi aduc aminte că 5000 de dolari însemnau jumătate din valoarea unui apartament, adică ceva de genul a 20.000 de euro la ora actuală. Şi, totuşi, am refuzat… Eu de aia m-am ofticat enorm pe vremea când jucam la Oltchim şi eram acuzat de neica nimeni că făceam blaturi. Păi, eu am refuzat un sac de bani ca să mă murdăresc pentru câteva milioane sau, să spunem zeci de milioane, la Liga a III-a. Dar astfel de răutăţi sunt inevitabile în viaţă. Important e să treci peste ele cu capul sus, să nu te afecteze”. A plecat de la Motru la Poli Timişoara, unde a activat o jumătate de sezon, avându-l drept coleg de echipă pe Rotariu.

Dar copilul, copilul când a venit?

Timpul se scurgea rapid şi în viaţa privată a lui „Ţeţe”. Ajunsese deja la 30 de ani şi, până atunci, fusese mai mereu plecat pe drumuri. „Am înţeles că trebuie să mă întorc acasă. Monica era gravidă. Atunci, a trebuit să aleg între Rarora Rm. Vâlcea şi Internaţional Piteşti. Am ales să merg în Trivale, promovând în acel sezon în «B». Acolo, din păcate, n-am prea jucat. Poate că n-am fost atât de inspirat, dar am ales să plec la Piteşti, deoarece acolo jucau Ovidiu Creangă, Dan Bărbuţ şi Cosmin Popa, prieteni buni de-ai mei. Făcusem 31 de ani, când a venit pe lume fiul meu”. În fine, Marius se întoarce acasă, după aproape 15 ani de pribegie. Era timpul să se concentreze mai mult de viaţa de familie. „Nu mai eram motivat să plec din Râmnic. M-am întors acasă, deşi, dacă stau bine să mă gândesc, nu cred că am procedat tocmai bine din punct de vedere profesional. Ajunsesem la 32 de ani, o vârstă la care eu mă consideram, atunci, bătrân. Însă văd că CSM Rm. Vâlcea să bazează acum pe un portar de 32 de ani, pe Adrian Pascal. Dacă aş mai avea şi eu vârsta asta, aş fi fluierat prin Liga a II-a. Am ajuns la FC Oltchim, în 2003, unde am jucat până anul trecut, când această echipă, spre dezamăgirea mea, s-a desfiinţat”.

Încă nu poate să uite acuzele de blat de când juca Oltchim

A petrecut aproape 10 ani la FC Oltchim, club de care îl leagă amintiri frumoase, dar şi câteva dintre cele mai urâte. A promovat în Liga a II-a alături de „chimişti”, dar, din motive financiare, clubul nu s-a înscris la acest nivel. Episodul „FC Oltchim” încă mai rămâne un mister pentru el, mai ales că a fost criticat de câteva ori, sub pretextul că nu ar fi jucat corect. „Nu vreau să mă justific în faşa nimănui, pentru că nu sunt singurul care a fost pus în situaţia asta. Spuneţi-mi şi mie, există portari care nu fac greşeli? Să fim serioşi. Eu n-aveam voie să greşesc niciodată, de parcă aş fi fost zeu. E uşor să murdăreşti cariera unei persoane, stând în tribună şi arătând cu degetul. Asta putem face cu toţii! Niciodată nu am fost acuzat de blaturi până să vin la Oltchim. Anul trecut, când ne băteam la salvarea de la retrogradare, chiar persoane din interiorul clubului nostru au spus că noi, jucătorii, am fi cumpărat meciul cu Albota. Asta chiar a fost cea mai mare dezamăgire a vieţii mele ca sportiv”, spune Ţeţe, care, apoi, afirmă: „Cred că invidia a dus la aceste acuzaţii, că eram bun şi nu- mi putea lua nimeni locul. Nu că mă laud, dar la 42 de ani să joci la Liga a III-a şi să mai fi şi lăudat chiar înseamnă ceva”

„Când am jucat în cupă, cu Oţelul Galaţi, ne-am cumpărat singuri echipamente de joc”

Vlădoi a precizat că, iarna aceasta a renunţat la fotbalul naţional, deşi, fizic, ar mai fi putut rezista la acest nivel cel puţin 2-3 ani. Săptămâna viitoare, acesta ar putea semna un contract cu Posada Perişani, campioana en titre a Ligii a IV-a. Întrebat cât timp vrea să mai joace fotbal organizat, „Ţeţe” a răspuns franc: „Cât timp voi mai putea. Nu am niciun secret în legătură cu longevitatea mea. Duc o viaţă normală. Mereu am fost un portar mai grăsuţ, dar mi-a plăcut mereu să muncesc. În încheiere, vreau să vă mai spun ceva, pe care nu cred că o ştie nimeni. Când am jucat cu Oţelul Galaţi, în Cupa României, noi, jucătorii de la FC Oltchim, am pus bani mână de la mână pentru a ne cumpăra echipamente de joc. Nu puteam merge ca Trulea să ne vadă o ţară întreagă în echipamente jerpelite. Şi ne-am comportat foarte frumos la Galaţi, unde o ţară întreagă a văzut cum o echipă mică de Liga a III-a ţine piept fostei campioane a României. Cu astfel de amintiri vreau să rămân de la FC Oltchim, unde am întâlnit o mare familie la care am ţinut foarte mult şi în care am investit mult suflet şi pasiune cât cuprinde”, a încheiat Marius Vlădoi.

• Lucian CORNECI