Acasă Ancheta Metehnele Justitiei vâlcene

Metehnele Justitiei vâlcene

255
0

Abuzuri (II)

Metehnele Justiţiei vâlcene

Înaintea sărbătorilor de sfârşit de an 2005, am demarat o anchetă în legătură cu nedreptăţile făcute unei familii din Râmnicu Vâlcea, căreia, în mod abuziv, câţiva vecini, având acoperirea făţişă a Justiţiei şi autorităţilor, au încercat să-i diminueze din proprietatea deţinută pe strada Venus. Recurgând la mai multe practici dubioase, respectivii vecini s-au aflat de mai multe ori aproape de obiectivul urmărit. Spuneam, în prima parte a acestei anchete, că râmniceanul Moise Drăghicescu Nicanor a decis, după marea Revoluţie din 1989, să cumpere o parcelă de teren, în suprafaţă de 1300 de metri pătraţi pe strada Venus, din Râmnicu Vâlcea, lucru pe care l-a şi făcut, 3 ani mai târziu. Ulterior, respectiv în anul 1996, familia judecătoarei Zaharia cumpără un teren arabil aflat la nord de proprietatea lui Nicanor, deşi conştientă că uliţa cu care se învecina terenul acestuia şi pentru care urma o îndelungă serie de procese era cea mai facilă cale de acces către spaţiul proaspăt achiziţionat. Uliţa în cauză, din diverse motive – dar care nu aveau nici o legătură cu proprietatea lui Nicanor (chestiune ce reiese din acte, documente de proprietate şi măsurători), aceasta fiind împrejmuită absolut corect cu un gard – nu era îndeajuns de lată pentru a asigura construirea unui drum de acces către terenurile cumpărate la nord de Zaharia Stelian, iar mai târziu de Tololoancă Ion şi Tănase Constantin. Aşadar, cei trei au considerat că cea mai bună cale de a-şi rezolva problema ar fi să se rupă din proprietatea lui Nicanor, iar astfel drumul să se lărgească. Au urmat procese peste procese, decizii injuste ale autorităţilor, însă Nicanor nu a cedat nici un moment presiunilor făcute asupra sa, deşi inclusiv instanţa a evitat de fiecare dată, din motive evidente, să ia în calcul şi probele sale grăitoare în privinţa nedreptăţii ce i se făcea. Tensiunile între Nicanor şi cei trei vecini au crescut de-a lungul anilor, atingând apogeul în luna aprilie 2004, când aceştia au intrat abuziv, cu utilaje grele, cu gânduri de demolare şi alte ilegalităţi nedemne de soţul unui magistrat, pe proprietatea de care n-aveau loc. Nicanor a chemat poliţia, care cu această ocazie a încheiat şi un proces verbal de constatare. Organele de ordine au stabilit că un buldozer, cât şi un tractor, fără numere de înmatriculare, excavau pe uliţa în cauză, dar şi pe terenul lui Nicanor. Concluzia autorităţilor a fost că cei trei vecini găsiţi la faţa locului, Zaharia, Tololoancă şi Tănase au tulburat posesia familiei Drăghicescu, însă, inexplicabil, nu s-a verificat dacă cei trei deţineau sau nu autorizaţie de construcţie. Bineînţeles că utilajele au fost retrase, autorizaţie de construcţie nu exista, iar Nicanor s-a zbătut în zadar să arate acest lucru. Cine avea urechi să audă, se făcea că nu aude. Zaharia, Tololoancă şi Tănase se bazau doar pe o hotărâre judecătorească prin care li se dăduse servitute de trecere, dar în care nu era parte şi familia Drăghicescu. Cu toate acestea, familia Drăghicescu se vedea expropriată cu japca, iar mare lucru pentru a se împotrivi nu putea face. Între timp, Moise Drăghicescu Nicanor înaintase o adresă la Poliţie prin care făcea cunoscut că are de gând să-şi refacă gardul şi că ar fi bine ca utilajele rămase în curtea lui Zaharia să fie scoase atâta vreme cât mai au pe unde. Ce răspunde Poliţia: „Buldozerul la care se face referire în sesizare îi aparţine lui Calma Ioan, însă, la data de 30 aprilie 2004, acesta a fost închiriată firmei SC Zetca SRL, administrată de numitul Zaharia Stelian pentru a efectua lucrări de terasare a terenului ce aparţine sus-numitului, în vederea edificării unei construcţii, conform autorizaţiei de construcţie deţinută”. Care teren deţinut, care autorizaţie? Adevărul era cu totul altul, dar şi de această dată cine trebuia să verifice veridicitatea declaraţiei, a omis probabil acest lucru. Tot ceea ce au mai făcut poliţiştii a fost să-l sfătuiască pe Nicanor ca, în cazul în care mai are nemulţumiri legate de acest subiect, să se adreseze Judecătoriei, instituţie în care lucra soţia lui Zaharia. Moise Drăghisescu Nicanor s-a lăsat păgubaş, mai ales văzând că cel care-i tulburase posesia nici măcar amendă nu primise. În luna mai 2004, Tololoancă şi Tănase vin din nou la Drăghicescu, de această dată împreună cu un executor judecătoresc,  pentru a-i da jos gardul. Aveau la patalama sentinţa civilă care obliga Romsilva şi Primăria Râmnicului să dea servitute de trecere pe aceeaşi uliţă, pe o lungime de 67 metri şi o lăţime de 3,5 metri. În acea sentinţă civilă nici nu se amintea numele Moise, însă executorul insista că el era acela care trebuia să renunţe la o suprafaţă importantă din teren. Aşa funcţiona legea pentru cei cu relaţii sus puse… Nicanor i-a dat afară de pe proprietatea sa atât pe reclamagii, cât şi pe executorul judecătoresc montat împotriva sa. Acesta nu a plecat, însă, înainte de a face câteva constatări aiuristice, ca să nu zicem la comandă, apreciind că nu a putut aplica decizia Justiţie din cauza gardului lui Moise şi care trebuia urgent îndepărtat. Văzând că Moise nu poate fi intimidat, urnit sub nici o formă, ulterior, cei trei vecini influenţi s-au gândit să iniţieze o cerere de ordonanţă prezidenţială pentru demolarea gardului familiei Drăghicescu. N-au mai stat pe gânduri, iar pe 1 iunie au şi înaintat cererea în acest sens către Judecătorie. Pe 1 iunie 2004 au depus-o, pe 1 iunie s-a judecat şi tot pe 1 iunie s-a dat şi verdictul, desigur, favorabil lor. Fără citarea celeilalte părţi, cum era normal într-un astfel de caz, Justiţia a dat o decizie greu de înţeles, stabilind „obligarea pârâţilor, Moise Drăghicescu Nicanor şi Moise Drăghicescu Lucreţia, de a ridica ţăruşii şi sârma de pe drumul de acces situat în strada Venus, din Râmnicu Vâlcea, pentru care s-a făcut executarea silită a sentinţei civile numărul 3187”. Această sentinţă, însă, subliniem din nou, nu-i era opozabilă familiei Moise. S-a mai dispus ca, în caz de nesupunere, pârâţii să plătească suma aferentă chiriei utilajelor, începând de la data de 31 mai 2004 şi până la data eliberării căii de acces. Halal Justiţie! De ce n-a fost citat şi Drăghicescu este greu de imaginat. De ce n-a fost chemat să dea socoteală, ori să se poată apăra? Evident, pentru că, atunci, omul putea să se apere cu actele deţinute şi să le dea peste nas răuvoitorilor săi vecini. A fost mai simplu şi pentru instanţă să dea o hotărâre de încălcare a drepturilor constituţionale ale unui cetăţean. Moise află de existenţa acestei hotărâri abia în clipa în care se trezeşte la uşă cu un alt executor judecătoresc. Gardul este din nou demolat, iar proprietatea lui Moise este şi ea ciuntită cu japca. Moise n-a putut reacţiona pe loc. A făcut recurs, însă recursul a durat. Imediat după executarea silită, a făcut şi el cerere de ordonanţă prezidenţială – în vederea sistării lucrărilor ilegale la drum, susţinând cu dovezi că nu există o autorizaţie de construcţie, chestiune confirmată şi de ADP. A depus cererea, tot fără citarea părţilor, pe data de 5 iunie 2005, dar cazul s-a judecat abia pe data de 10 a aceleiaşi luni. Deşi a cerut şi el sistarea lucrărilor fără citarea părţilor, instanţa a considerat că se impune citarea ambelor părţi, „întrucât se punea în discuţie dreptul de proprietate”. Păi, în cazul ordonanţei prezidenţială opozabilă lui nu fusese vorba de acelaşi lucru? De ce unii să fie „mai egali în drepturi” decât alţii? În plus, al cui era drumul? În nici un caz al lui Zaharia, al lui Tololoancă sau al lui Tănase. Totuşi, de această dată, Moise are norocul de a avea parte de un act de justiţie corect şi câştigă inclusiv recursul împotriva ordonanţei prezidenţiale iniţiată de vecini. Cum bine ne declara Moise, „noroc că unele dintre cauze s-au mai judecat şi prin alte judeţe, unde anumite influenţe nu-au mai avut efect”. Deşi instanţa le-a permis vecinilor lui Moise să vină să se apere, aceştia n-au avut curaj să se prezinte la proces, conştienţi că nu au pe ce să se mai bazeze. N-aveau acte cu care să-şi susţină doleanţele. Văzând că Moise îşi repune gardul pe proprietate, vecinii săi fac o nouă cerere de emitere a unei ordonanţe prezidenţiale, invocând temeiurile sentinţei civile nr. 3187, cea care fusese desfiinţată de Tribunal cu puţin timp în urmă. Nimeni n-a verificat acest lucru şi, tot fără citarea lui Moise, instanţa admite acţiunea cetăţenilor Tololoancă Ion şi Tănase Constantin şi, în cele din urmă, îl re-obligă pe Drăghicescu să-şi dea jos gardul. Şi de această dată, Moise Drăghicescu Nicanor află de existenţa acestei decizii tot în ziua punerii sale în executare. A făcut şi de această dată recurs şi a câştigat. A urmat, însă, a treia ordonanţă prezidenţială, în data de 23 decembrie 2004, deşi în acest interval se ştie că magistraţii se află în concediu. Pe 27 decembrie, se admite cererea celor doi. (va urma)