Acasă Editorial VORBESTE LUMEA, VORBESTE

VORBESTE LUMEA, VORBESTE

88
0

VORBEŞTE LUMEA, VORBEŞTE

Să ne petreacă norocul!

Unul dintre cei mai celebri pianişti ai lumii, un român, s-a întors cu ani în urmă în Braşovul natal, să-şi mai vadă locurile şi cunoştinţele, ţara unde s-a născut şi a atins prima dată clapele unui pian: l-au rugat într-o zi să asculte câteva talente ale oraşului, să-i vrednicească cu un sfat, cu o părere, să le ofere câteva consultaţii, cum se obişnuieşte pe vremea asta când, pentru toată lumea sănătoasă, dovezile că nimeni nu-i nemuritor se înmulţesc cu o rapiditate îngrijorătoare; pianistul considerat azi printre primii cinci într-un clasament al adevărului niciodată dat publicităţii, fiindcă marja lui de eroare este mai mare de 3%, şi-a petrecut câteva ore ascultând ,,piticii” şi ,,juniorii”, unul singur lăsându-i o impresie extraordinară. De aceea, minute lungi nu i-a spus nimic; acela intrigat de lunga tăcere, l-a rugat frumos să-i zică, totuşi, ceva, să nu-l lase aşa, ce n-a fost bine?, ce i-ar mai trebui? La care pianistul celebru i-a spus doar atât: „Ţi-ar mai trebui nişte noroc!”.
Oricâte ştim, de la prima ochire, ce-i deosebeşte pe handbalişti de pianişti, pe interi de romancieri, pe cei care scriu de cei care înscriu, ceva îi aduna invizibil în omenirea asta care, diagnosticată ca tot mai bolnavă produce, totuşi, din ce în ce mai mulţi copii superdotaţi în toate domeniile: în ale pianului şi ale medicinii, în premii Nobel şi acte de terorism, în spunerea de bancuri, în imitarea celor care ne guvernează şi nu mai puţin în ale driblingului şi fentei.  

Nu are nimeni de ce să fie optimist, fiindcă, în toate disciplinele, absolut toţi extraordinarii se calcă pe şi în picioare de mulţi ce sunt. Numai clovnii – curios – sunt tot mai puţini. Se vede cu ochiul liber că nu are loc unul de altul, unul fiind, parcă mai bun decât altul şi totodată parcă mai slab. Concret, la noi în handbal: cu ce-i mai bună Mikkelsen decât Ardean, Polenova decât Vărzaru, Bodnieva ca Lecuşanu sau invers? Dacă nu vrem să-l amestecăm pe Cel De Sus în toate loviturile de pedeapsă, atunci nu ne rămâne decât răspunsul pianistului celebru către juniorul neconsacrat: norocul, şansa, bafta cum se urează pe la noi. Ea poate decide, în orice joc, triumful, bucuria, fericirea. Ce-i urât în a o recunoaşte? De aici vine şi şocul meu din care am pornit povestea: am auzit pe mai mulţi înverşunaţi în a refuza ideea de noroc. Am observat asta la mulţi ,,mari”, dacă le spui cu plăcere, c-au avut noroc se întunecă, par jigniţi, umiliţi; norocul într-o performanţă e un subiect asupra căruia se tace. N-am auzit vreun român care să se fi lăudat că a avut şi şansă, pe lângă „ştiinţă” şi, desigur, „geniu”. E întru totul cazul să ne urăm, de pe acum ,,baftă la Mondiale”, sau cu mult mai poetic: să ne petreacă norocul!
Teo PRISĂCARU