Dreptul la decenta
DE TRISTEŢE ŞI DE-AL NAIBII
Nici fotbalul nostru n-a dus lipsă de manifestări de violenţă, dar ele au fost comparate cu izbucnirile de aiurea, mai rare şi mai timide. Explicaţia cea mai simplă ar fi că, deşi temperamental, românul nu sare prea des calul şi, în general, ştie să se oprească la timp.
Pe lângă teama de consecinţele legii, exersate pe parcursul a 45 de ani în care aceasta s-a aplicat şi manipulat deopotrivă, el a decis să se ferească de excese, evitându-le până în ultimul moment. Dacă din alte puncte de vedere constatăm că am rămas în urma altora, iată un capitol, desigur nu dintre cele emblematice pentru o societate, la care am putea servi drept exemplu. E drept, galeriile unor echipe, îndeosebi cele din Bucureşti s-au mai încăierat când şi când, dar mai mult s-au schimbat înjurături decât pumni. S-a mai devastat un vagon de tren, câte un autocar a mai plecat de la stadion fără geamuri, însă toate aceste întâmplări, regretabile fireşte, n-au avut nici amploarea şi nici urmările din alte ţări, unde balonul rotund a provocat drame şi chiar războaie. Pe cât de pătimaşi, suporterii noştri cei mai turbulenţi n-au fost decât ucenici neîndemanatici pe lângă membrii bandelor de huligani organizate şi dezlănţuite, care au îndoliat fotbalul englez, olandez şi nu numai punând în dificultate tradiţiile şi autorităţile.
Surprinzător însă în memorie mi-au rămas clişeele de la Vaslui şi Craiova, când s-au spart maşini şi magazine, s-au dărâmat garduri, a plouat cu pietre. Într-un cuvânt, nebunia a coborât în stradă. M-am întrebat la vremea respectivă ce resorturi i-au împins pe fanii Ştiinţei, majoritatea tineri, să se poarte aşa, rănind poliţiştii şi ajungând, cei mai apucaţi. să fie duşi cu dubele şi amendaţi. N-am reţinut ideea care i-a ispitit pe unii. Că masa simte câteodată nevoia să se confrunte cu poliţia, iar olteanul, iute la sânge, cu atât mai mult. Ca să-şi demonstreze sieşi că e tare şi că e curajos.
Totdeauna, fără scuze, violenţa are o explicaţie, nu neapărat socială. Dacă n-o sesizăm, vom umbla mereu la efecte şi niciodată la cauze. Şi, mai devreme sau mai târziu, focul se va aprinde iar. Enervant este că pe lângă cei ce vin la stadion mânaţi de ură şi dorinţa de răzbunare, noi cei mulţi, cei care vedem în fotbal un spectacol, suntem trataţi aidoma unei gloate.
N-aş fi scris aceste rânduri dacă sâmbătă, la stadionul din Zavoi n-aş fi trăit pe propria-mi piele o asemenea situaţie. Pe lângă biletul de intrare aveam asupra-mi un set de ziare şi o sticla de băutură răcoritoare, sigilată. Tot entuziasmul şi buna dispoziţie mi-a pierit ca prin vis în momentul în care oamenii de ordine m-au pus să desfac sticla şi să le predau dopul. La privirea mea, mirată ce-i drept, au ridicat din umeri, au înşfăcat dopul şi l-au aruncat ostentativ undeva în dreapta mea. Amară senzaţie, zău. Pentru a proteja terenul consider că sunt alte metode, care să nu lezeze demnitatea şi sănătatea celui din tribună. Sunt agenţi de ordine care supraveghează tribuna, camere de luat vederi, etc. Şi încă ceva domnilor, noi cei care venim la spectacol, nu suntem obligaţi să ne bem sucurile neacidulate şi, cu respectiva cantitate de praf acumulată pe parcursul meciului.
Păcat de munca celor din teren pe care nu i-am mai putut privi cu aceiaşi ochi şi bucura cu aceeaşi inimă deschisă
Am zâmbit amar când la primele pale de vânt au început să pice bannerele şi copertina băncii de rezervă, când am deschis programul de meci şi am văzut modificări făcute cu o …cariocă, când un căţeluş se plimba nestingherit pe linia de fund a terenului şi mai priveam din când în când cate un fraier care ţinea în mână o sticlă.
Ce-i drept, fără … dop.
de Teo Prisăcaru
