VORBESTE LUMEA, VORBESTE
Faptul că, prin posturile noastre de televiziune, frecventăm săptămânal mai multe campionate puternice dă două categorii de efecte: bune şi rele. Partea proastă e că răul seamănă adeseori cu binele, iar câteodată binele are urmări negative. Ca întotdeauna, de altfel, când ai prilejul, să te măsori cu alţii, dar nu şi obligaţia de a reţine ce nu-ţi convine. Primul lucru bun, obţinut prin liberalizarea privirii, e că scăpăm de o seamă de complexe. De pildă, de complexul că la noi numărul de meciuri bune, faţă de cele mediocre, ar fi foarte mic. Judecând statistic, adică socotind că. reprezentativ pentru fotbalul din Italia, Anglia, Germania, Spania, ce primim prin televiziune, putem răsufla uşuraţi.
Pretutindeni, indiferent de ce nume au celebrităţile din teren există un raport comparabil între meciurile mari şi cele de rând. Observând asta, riscăm să pierdem din vedere că există şi în mediocritate nişte eşalonări. Că una e mediocritatea meciului cu nişte fotbalişti care n-au putut niciodată mai mult şi alta atunci când sportivi de clasă joacă o zi prost. Pericolul acestei generoase democratizări a accesului la bucătăria altora e că riscăm să nu mai remarcam esenţialul. Între doi săritori în înălţime, clasa e dată de centimetrul acela care-l face pe unul recordmen mondial şi la care celălalt nu ajunge niciodată. Între 2,40 m şi 2,41 m diferenţa nu e de un centimetru, ci de un destin.
Al doilea fapt, cu urmări paradoxale: constatând totuşi că un meci e totuşi de trei parale, în ciuda reclamei ce i s-a făcut, pierdem din calcul circumstanţele în care se petrece eşecul. Fiindcă una e să capotezi pe un teren cu gazon perfect, la lumina unor reflectoare puternice, în faţa unui public de peste 60.000 de spectatori plătitori şi într-un regim de transmisie televizată pe întreg mapamondul şi alta în anonimatul unui noroi judeţean. Am văzut câteva meciuri nemţeşti, şi englezeşti proaste, proaste dar cu un consum de energie şi la un nivel al angajării dus până la extrem! Privind la televizor trei, patru meciuri europene săptămânal, consumăm sentimentul plăcut, liniştitor al egalităţii în drepturi. Dimensiunile ecranului de televizor, care sunt cam acelaşi peste tot în lume, induce românul în eroare. Şi ce-i supărător, chiar şi pe românul fotbalist.
Până data viitoare să auzim numai de bine.
