Nimeni nu vrea să pună punct dezastrului
Nu am mai scris de multă vreme pe marginea dezastrului de la Ocnele Mari. M-am obişnuit şi eu, asemenea majorităţii vâlcenilor, să ignor una dintre cele mai mari nenorociri care au lovit vreodată acest judeţ. Saramura a intrat în vieţile noastre, aşa cum ţigările fac parte din ritualul băutului cafelei. Coşmarul trăit de sutele de oameni care locuiesc în Ocne nu mai impresionează aproape pe nimeni. Scrâşnetele pământului nu ne mai fac pielea de găină; ne arătăm impresionaţi mai degrabă de ultimele bârfe legate de moartea lui Michael decât de nefericirea ocnenilor.
Acum câteva zile, a avut loc o nouă întâlnire între autorităţile care monitorizează fenomenul de la Ocne şi presa vâlceană. O întâlnire care nu a adus aproape nimic nou, dar care m-a făcut să mă gândesc, pentru prima oară după mult timp, la ceea ce se întâmplă de fapt la o aruncătură de băţ de Râmnicu Vâlcea. Dincolo de calvarul sutelor de familii nevoite să se mute în tabere improvizate sau să locuiască în fiecare zi cu spectrul nenorocirii în minte, adevărata semnificaţie a situaţiei de la Ocnele Mari trebuie căutată în refuzul statului de a opri exploatările în zonă.
Ne-am obişnuit să-l tratăm pe profesorul Florian Zamfirescu ca pe singurul ţap ispăşitor al tuturor relelor de la Ocne. Omul are defectele lui, a dat câteodată cu bâta în baltă, nu a reuşit aproape deloc să găsească o punte de comunicare coerentă cu ziariştii. Îl putem acuza de multe însă, pe fond, nu a greşit prea mult. Nu am citit până acum o analiză cât de cât profundă a situaţiei de la Ocne. Situaţie care nu durează de 8 ani, ci de zeci de ani. Mai toţi jurnaliştii preferă să se lege de declaraţii, să caute vinovaţi acolo unde sunt tentaţi cel mai mult să-i caute. Am greşit şi eu atunci când am scris despre Ocne. M-am grăbit să descriu evenimente şi uneori să trag concluzii. Nu de puţine ori, am scăpat din vedere esenţialul.
Până la urmă, ce se întâmplă acolo? În pofida avertizărilor specialiştilor, statul a continuat să exploateze iraţional zăcământul de sare de la Ocne. Nu s-a oprit şi nici nu se va opri până când o zonă de câţiva zeci sau chiar sute de kilometri pătraţi nu va fi definitiv calamitată. Sau până când nu va mai avea ce să exploateze. Acesta-i adevărul. A spus-o şi Zamfirescu: deşi a recomandat stoparea exploatărilor în zona Goruneşti, Miniera nu s-a sinchisit. O durere în cot similară au simţit-o şi cei de la Conversmin, responsabili cu închiderile de mine. Deja au trecut cei cinci ani în care exploatările trebuiau oprite la Goruneşti. Nimeni nu dă însă semne că ar dori să o facă, cel puţin în viitorul apropiat. Şi asta, deşi casele din zonă au început să crape iar riscul producerii unei catastrofe similare celei din 2001 este din ce în ce mai ridicat.
De ce se exploatează încă? Simplu, pentru bani. Afacerea este una extrem de rentabilă, din sarea Ocnelor hrănindu-se firme controlate de politicieni din mai toate partidele. În plus, nu trebuie să uităm de platforma chimică, unul dintre cei mai importanţi clienţi ai saramurii. De aceea nu se grăbeşte Conversmin să pună capăt dezastrului de la Ocnele Mari. Interesele sunt atât de mari, încât câteva case crăpate nu sensibilizează pe nimeni. Nici măcar cele mai pragmatice avertizări ale specialiştilor nu-i vor determina vreodată pe cei care reprezintă statul român să ia o decizie obiectivă. Întotdeauna se vor găsi argumente care să închidă gura cârcotaşilor. Următorii ani vor demonstra că la Ocnele Mari situaţia va deveni cu mult mai gravă decât este în prezent. Exploatările iraţionale vor transforma localitatea într-un adevărat deşert, pentru care nu va mai da nimeni socoteală…
Octavian HERŢA
